Realizatorii site-ului mihai-eminescu.net raspund apelului noii redactii a ziarului ATAC, care solicita intregii bresle jurnalistice romanesti sa se mobilizeze pentru a afla adevarul asupra vietii si mortii Romanului Absolut, dupa cum il numea ganditorul Petre Tutea pe Mihai Eminescu. Mai jos este publicat materialul preluat din cotidianul citat.
In preajma zilei simbolice de nastere a lui Mihai Eminescu (cea reala fiind 20 decembrie, dar a fost trecut in acte la 15 ianuarie), profesorul Nicolae Georgescu, eminescolog cu state vechi, ofera cateva date despre cercetarea sa asupra personalitatii lui Eminescu.
Jurnalul National: Domnule Nicolae Georgescu, sunteti un eminescolog recunoscut. Vorbiti-ne despre descoperirile facute de dumneavoastra in domeniu.
Nicolae Georgescu: Ca bibliotecar la Academia Romana, prima descoperire facuta de mine, care m-a obsedat si pe care am verificat-o cativa ani prin toata presa timpului si in toate documentele de arhiva pe care le-am avut la dispozitie, a fost importanta zilei de 28 iunie 1883 in viata lui Mihai Eminescu. Aici lumea noteaza lapidar ca in aceasta zi Eminescu a innebunit si au urmat sase ani de calvar, de chin, de incercari de a reveni in viata culturala, asa-numitii ani negri din viata lui Eminescu. Ei bine, aceasta zi de 28 iunie 1883 este o zi importanta a istoriei si politicii Romaniei moderne. In aceasta zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu Romania timp de 48 de ore, Germania ameninta cu razboiul, prin Bismark, care trimite o telegrama lui Carol I. Societatea Carpatii este desfiintata in aceeasi zi, a fost expulzat din tara Emil Galli, directorul ziarului L’Independance Roumaine, care a creat scandalul diplomatic ce sta la baza tuturor aceste evenimente, a fost expulzat Zamfir C. Arbore, au fost devastate sediile unor societati nationale, s-a pornit proces ardelenilor. In aceasta zi trebuia de fapt sa se semneze tratatul secret de alianta dintre Romania si Tripla Alianta formata din Austro-Ungaria, Germania si Italia. Noi tinem minte dintre toate aceste evenimente doar ca a innebunit Eminescu. Nebunia lui Eminescu nu mai este accident privit in seria evenimentelor petrecute in acea zi, si cand stii despre acest tratat secret de alianta, intelegi mult mai bine sorgintea nebuniei lui. Ce voia acest tratat? Ca Romania sa se orienteze politic spre Austro-Ungaria in primul rand. Cu alte cuvinte, Romania nu mai putea sa-si revendice Ardealul. Acest tratat, care a fost semnat in septembrie 1883, muta lupta ardelenilor in Ardeal. Bucurestiul era de 10 ani dominat cultural de ardeleni, care, pe langa cultura, stiinta si administratie, ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile romanilor care erau asupriti de unguri… Or, tratatul le interzice brusc sa protesteze in Bucuresti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici fuge din Bucuresti in 1883 si intemeiaza Tribuna (1884), in jurul ei se organizeaza primele lupte pentru Ardeal. Si timp de 10 ani se va desfasura Miscarea memorandista, incheiata, dupa cum se stie, la 1894 cu procesul bine cunoscut. Ziua de 28 iunie este deci ziua mutarii luptei lor in Ardeal. Conditia semnarii tratatului era deci amortirea vocii pentru Ardeal in Bucuresti. “Directiva de sus” s-a reverberat in diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.
Vă punem la dispoziţie cartea: “Eminescu - Drama Sacrificării” de Theodor Codreanu , in format electronic. Fisierele pdf se pot deschide cu aplicatia Adobe Acrobat Reader (Windows, Unix, Macintosh).
Vă punem la dispoziţie cartea: “Mihai Eminescu - “Scrieri politice”", în format electronic. Fişierele pdf se pot deschide cu aplicaţia Adobe Acrobat Reader (Windows, Unix, Macintosh).
Mi-am petrecut vara aceasta (2006) în verificări cerute de necesităţi : rugându-mă tinerii realizatori ai emisiunii „Mari români” de la TVR1 să-i ajut pentru un film documentar despre viaţa de ziarist a lui Mihai Eminescu, a trebuit să le explic pe larg documentaţia la cartea mea „A doua viaţă a lui Eminescu”, din 1994. Cuvântul „explicaţie” îmi vine în minte împreună cu sensurile lui etimologice : este ca şi cum ai netezi ceva foarte, foarte complicat, adică ceva cu multe pliuri, ca o hârtie mototolită oarecum. Iar tinerii mei colaboratori nu lasă nimic neumblat, se interesează de netezirea fiecărei cute, adică au întrebări peste întrebări, şi această avalanşă de întrebări te predispune, uneori, la visul de a te arunca tu însuţi în bulgărele de zăpadă…În fond, găsesc că şi asta înseamnă verificarea peste două decenii a unei teorii : posibilitatea – cel puţin teoretică – de a plonja în avalanşă, în „du-u-că-se’n-vâr-tin-du-se”.
Discutăm despre ultima zi la „Timpul” a lui Eminescu, acel fatidic 28 iunie 1883. Totdeauna când dezvolt acest subiect cel mai greu mi se pare să „explic” relieful ( temporal şi spaţial ) al informaţiei. Noi putem, azi, să refacem traseul lui Eminescu din acea zi oarecum pas cu pas şi ceas cu ceas. Secvenţele acestui traseu au fost, însă, developate la momente diferite. Jurnalul lui Maiorescu se publică în anii ’3o ai secolului al XX-lea, amintirile lui Slavici în 1910,şi apoi în 1924, ale lui Vintilă Rusu Şirianu abia în 1967…Or, chestiunea este să putem reveni la acel 28 iunie 1883 : ce ştiau apropiaţii lui Eminescu atunci, pe loc, despre înnebunirea lui bruscă, ce gândeau ei, ce socoteli îşi făceau, etc. Iată, de pildă, încuierea lui Eminescu în baia Mitraşewski : despre acest episod s-a aflat abia în 1911, după moartea lui Grigore Ventura care a fost martor la eveniment, îl povestea adesea prietenilor – dar nu l-a aşternut niciodată pe hârtie, adică nu l-a făcut public. De ce ? Tinerii mei colaboratori ar trebui să-şi pună lor înşile asemenea întrebări. Eu, ce pot să spun ? „Pentru că” : Grigore Ventura zice ( după cum consemnează Al.Ciurcu, cel care scrie această amintire ) că l-a lăsat pe poet în baie şi a mers la poliţie să anunţe ca să vină să-l ridice. Oricum ai da-o, oricum ai învârti-o - trebuie să fii foarte sigur că poetul era nebun, dar nebun de legat – altfel, apelul la poliţie aduce a delaţiune, rezultă că Grigore Ventura este cel care l-a turnat pe Eminescu. Şi să nu uităm că acelaşi Grigore Ventura îl va acuza public, prin presă, la 15 august 1883, pe Al. Macedonski că-l face nebun pe Eminescu într-o epigramă. Lucrurile se cos cu aţă albă : el anunţă poliţia la 28 iunie că a înnebunit Eminescu – şi tot el anunţă presa la 15 august că Macedonski a spus-o – iar apoi, abia după 1911, după ce-şi dă obştescul sfârşit, un prieten al său, Al. Ciurcu, încredinţează tiparului întâmplările de la Capşa, de la Cotroceni şi din baia Mitraşewski, povestite de el pe când trăia , dar niciodată aşternute hârtiei. Ce s-ar fi putut întâmpla, în fond şi la urma urmei, dacă poetul era lăsat în legea lui, adică să-şi facă baia fierbinte pentru care venise ? Or, faptul că Grigore Ventura nu scrie aceste lucruri, adică nu se face martor de bunăvoie, nu declară pentru istorie şi pentru amici că el a chemat poliţia „pentru că” – acest fapt pune sub semnul unei oarecare întrebări premisa, adică boala. Apoi, procesul verbal dresat la faţa locului de comisarul Niculescu nu-l consemnează pe Grigore Ventura drept martor sau crainic al bolii lui Eminescu. Locotenentul spune : „ fiind informat de d.d. G.Ocăşanu şi V.Siderescu că amicul lor d-l Mihai Eminescu , redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienaţie mintală, că s-au dus la stabilimentul de băi din str. Poliţiei nr. 4, de acum 8 ore şi că, încuindu-se în baie pe dinăuntru, refuză să deschidă”. Drept e că acest act a ieşit la iveală abia prin 1950, dar este de presupus că Grigore Ventura ştia de existenţa lui, sau cel puţin de existenţa unui act ca atare, unde ilustrul său nume nu avea ce să caute. Iarăşi : motiv pentru ca el să nu fi depus mărturie publică în chestia recluziunii lui Eminescu.
Atit in cadrul scolii generale nr. 195 din Bucuresti, cit si in mass-media comunista din România anilor copilariei mele, Mihai Eminescu era mereu prezentat ca si “poetul national român”. De la parinti, insa, mai aflasem ca Mihai Eminescu fusese si ramasese “cel mai mare jurnalist român”. Cind le-am cerut parintilor sa-mi dea articole de-ale sale, mi-au raspuns: “N-avem! Sint interzise. Mai mult, pina si colectia sa de poezii i-a fost cenzurata, in frunte cu marea sa «Doina». Sint materiale care ii sperie pe comunisti, dupa cum i-a speriat si pe politicienii din timpul sau”. In acest an, cercetatorii Cezarina Barzoi si Ionut Baias (publicatia “Permanente” nr. 1-2/2005) au lansat o investigatie cu privire la circumstantele dinaintea mortii si chiar cu privire la cauza decesului marelui Eminescu, punind sub semnul intrebarii versiunea oficiala, acceptata unilateral pina acum, conform careia Mihai Eminescu ar fi murit atit “accidental”, cit si din cauza “nebuniei”. Mai mult, cei doi autori avanseaza ipoteza conform careia Mihai Eminescu ar fi fost supus unei campanii de calomnieri (atac la persoana) in perioada anterioara mortii sale. Sa revizuim deci aceste analize.
Una din primele persoane care au sesizat lovitura de maestru a lui Maiorescu a fost Ibraileanu, care scria: “Putea, oare, teoreticianul devenit faimos, al paturilor superpuse, apostolul nationalismului, dusmanul marelui partid liberal, tribunul zilnic al durerilor grave ale poporului sa publice: «Mi te da cu totul mie», «Nu zi ba de te-o cuprinde». (…). Or, chiar si acestea, nepotrivite pentru un luptator politic, cum era el atunci: «Mai am un singur dor/ În linistea serii/ Sa ma lasati sa mor…» ori ideea de sinucidere din «Se bate miezul noptii» (…). Nu cumva acum, la maturitate, si cind avea un stagiu de om public, ca teoretician al unei grave ideologii sociale si nationale - nu cumva credea ca nu i-ar fi sezut frumos sa publice si elegii amoroase ori invitatii la dragoste si alte poezii «usoare» - si unele traduse?”. Volumul de poezii are un succes teribil, multe versuri devin suport pentru romante ieftine, cintate în cafenele si saloane, pierzindu-si profunzimea. Eminescu este internat într-o serie de sanatorii din tara si strainatate, însa starea sanatatii sale era foarte buna, dupa cum marturiseste Ioan Slavici: “Repausul medicamentos sustinut cu îndirjire de Mihail Eminescu pe timpul fugii din Bucuresti la Viena si apoi la Florenta l-a adus în tara sanatos”.
La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros cere primului presedinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei “cure” pacientului Mihai Eminescu, aflat în casa de sanatate a doctorului Sutu din strada Plantelor. Se constituie un consiliu compus din T. Maiorescu, Dem Laurian, St. Mihailescu, I.L. Caragiale, I.Gr. Valentineanu si Mihail Braneanu, care, convocati conform articolului 440 din Procedura Civila (jurnalul 2783/89), depun la sectia a doua a tribunalului un proces-verbal în care sint de parere ca “boala fiind în recidiva, reclama interdictia pacientului si rinduirea unui tutor care sa poata primi de la stat pensia lui viagera si sa se poata îngriji de întretinerea interzisului”. Procesul-verbal al consiliului este scris în întregime si depus de Titu Maiorescu, care era si avocat. Dupa semnarea actului acestuia (12 iunie 1889) si depunerea raportului medico-legal, iscalit de doctorii Sutu si Petrescu, urmeaza celebrul interogatoriu pentru evaluarea starii psihice a pacientului. Iata interogatoriul lui Eminescu, în ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile înainte de moarte:
Dupa cum se stie, lui Eminescu i s-a facut autopsia în ziua de 16 iunie 1889, existind un raport depus la Academie. Acesta este nesemnat. Autopsia evidentiaza “o degenerescenta grasa a peretilor cordului, deveniti fragili si galbeni, si prezenta unor placi întinse si proeminente atit la baza valvulelor aortice, cit si pe fata interioara a aortei anterioare. În fine, din partea hepatului si a rinichilor s-a observat, de asemenea, o degenerescenta granulo-grasoasa considerabila”. Daca modificarile la nivelul aortei apartin unei ateromatoze incipiente, deloc neobisnuite, rinichii albi, cit si modificarile ficatului sint caracteristice pentru o grava intoxicatie mercuriala. Creierul lui Eminescu este “uitat” pe fereastra, în soare, si, dupa citeva zile de nefixare, este trimis lui Gh. Marinescu, pentru a fi examinat. Subliniem faptul ca, în 1889, Marinescu avea 26 de ani, fiind începator, asistentul lui Babes. Daca prof. Babes nu a primit creierul, pot fi avute în vedere doua posibilitati: ori cazul prezenta interes numai pentru curiozitatea tinarului asistent (ceea ce era de neconceput in cazul creierului lui Eminescu), ori – si aceasta este ipoteza spre care înclinam – pe undeva, “anumiti” oameni, sa nu spun o “întreaga protipendada”, se temeau de diagnosticul severului prof. Victor Babes, care era personificarea omului de stiinta corect si competent. Gheorghe Marinescu declara despre creierul poetului, multi ani mai tirziu: “Creierul mi s-a adus de la Institutul Sutu într-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvolutiunilor. Putrefactia era datorata caldurii celei mari, probabil ca s-a scos prea tirziu dupa moarte… Creierul era într-adevar voluminos, circumvolutiunile bogate si bine dezvoltate si prezenta ca leziuni macroscopice o meningita localizata la lobulii anteriori… Din nenorocire, creierul, fiind, cum am spus, descompus, nu am facut studiul istologic, ceea ce e o mare lacuna…”. Sarmanul Eminescu! Nu a avut parte nici de acest studiu anatomic obiectiv! Eminescu nu a murit însa de paralizie generala, Gheorghe Marinescu se înselase. Punind cap la cap toate dovezile strinse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari din domeniul patologiei creierului, sint cit se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues, si nu a avut o dementa paralitica”. În ceea ce priveste alcoolismul, acesta nici nu intra în discutie. Presupusul sifilis al lui Eminescu este scos din mineca imposturii si botezat “ad-hoc congenital”.
Asasinarea operei eminesciene continua prin lipsa noastra de cinstire a marelui român Mihai Eminescu, prin lipsa de informare asupra operei, a luptei si a dorintelor sale pentru neamul românesc. In prezent, tinerii români nu cunosc nimic despre titanica activitate culturala, politico-sociala si istorica a lui Eminescu, ei vorbind tot timpul despre poezie (care, chipurile, nu este nici prea valoroasa) si despre mondenitatile lui (reale sau imaginare). Înainte de a ma grabi sa-i discreditez pe elevi, insa, m-am gindit la modul cum este predat Eminescu în scoala: “Poetul nepereche”, “Cel mai mare poet”, “Personalitate completa a culturii românesti” etc. Daca adaugam la zecile de epitete pe care le rosteste la ora un profesor si interminabilele comentarii pe care bietul elev trebuie sa le înghita cu toptanul, fara prea multe întrebari, avem o imagine a modului defectuos în care va fi perceput Eminescu de copii.
