Mii de stele… dulce sară

Peste codri se coboară,
Peste vârfuri trece lună
Iar izvoarele răsună.
Cine-mi trece luncile
Domniţa cu pruncele;
Cine-mi trece mândra luncă,
Domniţa mea cu o pruncă
Cine-mi trece lunca mare,
Fata lui Dragoş călare
Pe-un cal alb ca de ninsoare,
Cu rafturile de argint
Şi presun până-n pământ,
Ea îşi caută de cale,
Merge-n vale, merge-n vale.
Îndărătu-i din pădure
Se – nalţă, cu ziduri sure
Şi cu nalte porţi, cetatea
Stăpânind singurătatea,
Iar ea-şi caută de cale,
Vine-n vale, vine-n vale.
Iar când ochii şi-i ridică
Se trezeşte singurică,
La mijloc de codru des
Unde crengile se ţes
Şi prin mrejele de frunze
Cearcă lună să pătrundă,
Iar un tei cu umbra roată
Şi cu frunza scuturată
Pleacă ramuri pe-un izvor
Care sună-ncetişor
Şi prin sunet blând de ape
Parcă vine mai aproape
Glas de corn din depărtare
Tot mai tare şi mai tare.

O auzi sunând
Din cărare corn,
Înspre tine blând
Eu să mă întorn.

Şi când ochii – a ridicat
Ea zăreşte un băiat
Ce s-apropie de ea
Pe-un cal negru – alăturea.
Flori de tei el are-n plete,
Negri ochi ca s-o săgete
Şi la şold un corn de-argint
Şi pe haine mărgărint.
– Ai venit să mă priveşti
Dulce zână din poveşti,
O, te pleacă înspre mine
Cu mâini albe, lungi şi fine,
Iară degetele trase
Subţirele de crăiasă,
Lasă-le în a mea mână,
Mlădioasa mea stăpână.
Dar ea mâna-şi trage-ndată
Dintr-a lui… şi speriată
Se uita în jos smerită,
Ruşinoasă şi uimită.
S-o ajungă el voieşte,
Ea să vină se fereşte,
O ruga cu vorbă dulce
Pe-a lui braţ ca să se culce,
Mai nu vrea şi mai se lasă,
Ca de-un farmec e atrasă,
Până ce cade-n a lui braţ
De-o priveşte cu nesaţ.
Păru-i galben abia creţ
Peste tâmple-i stă răzleţ,
Dându-i multe frumuseţi
Şi trecând pe după tâmple
Umerii cu aur împle,
Umerele şi spinarea
Şi întreagă arătarea.
– O, copilă, chipul tău
De-mi-l bunul Dumnezeu,
Chipul tău cel izmenit
Ce pare că-i zugrăvit;
Draga mea, nu te-ndura
De la mine a zbura,
Ori de-i merge de la mine
Ia-mi şi sufletul cu tine,
Ce mai trebuie să fie
Dacă n-am tovărăşie
Şi la ce să mai trăiesc
Singurel să pătimesc?
Ea roşeşte la obraz
I se prinde de grumaz
Şi îi zice – abia – abia:
– Vino la urechea mea
Şi spune-mi orice vei vrea;
Şi eu ţi-oi spune ceva,
Dar dă-mi pace… nu mă strânge,
Te iubesc de-mi vine-a plânge,
Dac – ai şti cât te iubesc,
Că din ochi te prăpădesc.
– Dar de-i merge cui mă laşi
Singur să fiu pătimaş?
– Nu te las, nu… Spune-mi bine
Că cu cine şi prin cine
Să mă înţeleg cu tine
Ca să vii seara la mine.
Peste vârfuri trece lună
Iar izvorul dulce sună
Merg alăturea călare,
Pier în umbră de cărare,
Iară cornul lui duios
Sună dulce dureros,
Mai încet în codrul verde
Se tot pierde, se tot pierde.

Epigrame

LA UN NOU NĂSCUT
(Arab)

Plângând tu ai venit pe-acest pământ;
Amic, ce te-aşteptau, te-au salutat zâmbind;
Dar să trăieşti astfel, încât când te vei stinge
Să părăseşti zâmbind amicii, ce te-or plânge.

IMITATORII
(Pfeffel)

Şi prefăcut în lebădă la Leda Zeus porneşte;
Ar vrea să fac-asemenea un tânăr, ce iubeşte.
Amicul nostru cel posac

Se duce – ca gânsac.

AUTOR ŞI EDITOR
(Pfeffel)

E. De ce aşa de trist, obscur?
A. Ah! un nemernic mi-a furat
Poemul meu neimprimat!
E. Sărmanul fur!

LEOAICA ŞI SCROAFA
(Pfeffel)

– Ca mine-n toată lumea nu-i
O mamă, care s-aibă atâţi copii.
Scroafa se lăuda unei leoaice.
– Ai mulţi – răspunse asta – unul eu,
Dar este leu.

Afară-i toamnă

Afară-i toamnă, frunza împrăştiată,
Iar vântul zvârlă ‘n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N-ai vrea ca nimeni ‘n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jeţ de gânduri,
Visez la basmul vechi al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

De odată aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri…
Iar mâni subţiri şi reci mi-acopăr ochii.

La mijloc de codru des

La mijloc de codru des
Toate păsările ies,
Din huceag de aluniş
La voiosul luminiş,
Luminiş de lângă baltă,
Care-n trestia înaltă
Legănându-se din unde,
În adâncu-i se pătrunde
Şi de lună şi de soare
Şi de păsări călătoare,
Şi de lună şi de stele
Şi de zbor de rândunele
Şi de chipul dragei mele.

De ce nu-mi vii

Vezi, rândunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-aşează bruma peste vii –
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

O, vino iar în al meu braţ,
Să te privesc cu mult nesaţ,
Să reazim dulce capul meu
De sânul tău, de sânul tău!

Ţi-aduci aminte cum pe-atunci
Când ne plimbam prin văi şi lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atâtea ori, de-atâtea ori!

În lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorăsc scântei,
Dar, oricât ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s!

Căci tu înseninezi mereu
Viaţa sufletului meu,
Mai mândră decât orice stea,
Iubita mea, iubita mea!

Târzie toamnă e acum,
Se scutur frunzele pe drum,
Şi lanurile sunt pustii,
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

Mai am un singur dor

Mai am un singur dor
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării;
Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.
Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiţi un pat
Din tinere ramuri.

Şi nimeni în urma mea
Nu-mi plângă la creştet,
Doar toamna glas să dea
Frunzişului veşted.
Pe când cu zgomot cad
Izvoarele-ntr-una,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.
Pătrundă talanga
Al serii rece vânt,
Deasupra-mi teiul sfânt,
Să-şi scuture creanga.

Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.
Luceferi, ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prietini,
O să-mi zâmbească iar.
Va geme de patimi
Al mării aspru cânt…
Ci eu voi fi pământ
În singurătate-mi.

La mijloc de codru…

La mijloc de codru des
Toate păsările ies,
Din huceag de aluniş,
La voiosul luminiş,
Luminiş de lângă baltă,
Care-n trestia înaltă
Legănându-se din unde,
În adâncu-i se pătrunde
Şi de lună şi de soare
Şi de păsări călătoare,
Şi de lună şi de stele
Şi de zbor de rândunele
Şi de chipul dragei mele.

Ce te legeni…

– „Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?”
– „De ce nu m-aş legăna,
Dacă trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creşte
Şi frunzişul mi-l răreşte.
Bate vântul frunza-n dungă –
Cântăreţii mi-i alungă;
Bate vântul dintr-o parte –
Iarna-i ici, vara-i departe.
Şi de ce să nu mă plec,
Dacă păsările trec!
Peste vârf de rămurele
Trec în stoluri rândunele,
Ducând gândurile mele
Şi norocul meu cu ele.
Şi se duc pe rând pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Şi se duc ca clipele,
Scuturând aripile,
Şi mă lasă pustiit,
Veştejit şi amorţit
Şi cu doru-mi singurel,
De mă-ngân numai cu el!”

Ce e amorul?

Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Şi tot mai multe cere.

De-un semn în treacăt de la ea
El sufletul ţi-l leagă,
Încât să n-o mai poţi uita
Viaţa ta întreagă.

Dar încă de te-aşteaptă în prag
În umbră de unghere,
De se-ntâlneşte drag cu drag
Cum inima ta cere

Dispar şi ceruri şi pământ
Şi pieptul tău se bate,
Şi totu-atârnă de-un cuvânt
Şoptit pe jumătate.

Te urmăreşte săptămâni
Un pas făcut alene,
O dulce strângere de mâni,
Un tremurat de gene.

Te urmăresc luminători
Ca soarele şi luna,
Şi peste zi de-atâtea ori
Şi noaptea totdeauna.

Căci scris a fost ca viaţa ta
De doru-i să nu-ncapă,
Căci te-a cuprins asemenea
Lianelor din apă.

Glossă

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.