O privire de ansamblu asupra marilor personalitati creatoare, dintotdeauna si de pretutindeni, ar duce la o constatare legata funciar de insasi conditia omului de geniu in lume, si anume aceea privind aspiratia lui perpetua spre universalitate. Preocuparile interdisciplinare ale marilor figuri din Renastere, Leonardo da Vinci si Michelangelo, calitatile de istoric si politician ale lui Alphonse De Lamartine sau profunzimea gandirii economice a lui Balzac sunt doar cateva exemple in sprijinul acestei constatari. Pe pamant romanesc, personalitatile de acest fel abunda. Alaturi de scriitorii-diplomati Duiliu Zamfirescu si Vasile Alecsandri sau de acel maestru al jurisprudentei care a fost Barbu Stefanescu-Delavrancea, nu putem sa nu-l mentionam pe Gheorghe Lazar, personalitate care intrunea cunostinte deosebite in trei discipline atat de putin inrudite intre ele: dreptul, ingineria si teologia.
La Mihai Eminescu devotiunea si constiinciozitatea cu care s-a angajat in cel de-al doilea domeniu al preocuparilor sale – jurnalistica – marturisesc, o data mai mult, marile calitati umane si civice ale celui care a fost poetul national al Romaniei.
Prima impresie pe care o suscita jurnalistica lui Eminescu oricarui explorator al ei este aceea de probitate si de inalta constiinta profesionala. Ca si in cazul revizoratului din invatamant, marele poet a dat dovada de o corectitudine si un respect exemplare pentru misia sa, cu toate ca acestea nu constituiau principala sa preocupare. Din partea unui talent poetic remarcabil pentru unanimitatea celor ce veneau in contact cu lirica sa ne-am fi asteptat la o delasare, la un dispret suveran fata de o asemenea indeletnicire, cu atat mai vartos cu cat atare atitudini faceau bontonul zilei, iar contrariul lor n-avea a-i aduce decat adversitati complicate si neajunsuri suparatoare.
Istovitoarea activitate jurnalistica a lui Eminescu ne ofera in schimb imaginea complementara a aceluiasi truditor cuprins de pietate in fata meseriei. Aceeasi ravna, aceeasi daruire transpar la simpla foiletare a Curierului de Iasi din perioada in care l-a avut cronicar, dar mai ales a Timpului, unde a avut ocazia sa se afirme plenar ca un comentator si un ganditor politic dintre cei mai avizati din publicistica tuturor vremurilor. Rubrica permanenta tinuta de el la Curierul de Iasi se remarca prin cantitatea si calitatea informatiilor, prin profunzimea analizelor si soliditatea rationamentelor, precum si prin distinctia limbii utilizate si acuratetea stilului. Numerele la care a colaborat se recunosc, chiar nesemnate de el, caci poarta amprenta unei personalitati ce sfideaza conventionalismul.
Preluand fraiele ziarului conservator Timpul, Eminescu se evidentiaza, inca de la primele numere, ca un profund si prespicace cronicar al vremii sale. Ca si la Curierul de Iasi, nu se multumeste sa astearna pe hartie expuneri aride asupra situatiei politice interne si internationale, fapte izolate fara legatura unele cu altele, ci se straduieste sa le urmareasca in interconditionarea si interrelationarea lor cauzala – premisa fundamentala a intelegerii lor. Cronicile lui sunt tot atatea probe succinte de eruditie si profunzime logica a culturii sale istorice, judecati de valoare ce se confirma in timp. Un singur exemplu revelator: in nr. 118 al Curierului de Iasi, pe cand avea doar 26 de ani, formuleaza ideea – pe cat de originala pe atat de ingenioasa chiar si pentru un istoric de mare competenta – potrivit careia ascensiunea Rusiei trebuie pusa, inainte de toate, pe seama Revolutiei franceze; spre a veni in ajutorul celor carora un atare raport cauzal le-ar fi putut parea mai greu de intuit, precizeaza ca, in fond, evolutia antirevolutionara, Napoleon I si alianta impotriva lui au fost tot atatea “trepte pe scara cea mare a ascensiunii rusesti “. Fara a fi un Edmund Burke sau un Hippolyte Taine, asertiunea de fata – validata astazi – il onoreaza pe autorul ei, ea fiind rezultatul indubitabil al unei vaste cunoasteri a istoriei si a unei rare perspicacitati. De altfel, importanta uriasului eveniment pentru configuratia lumii contemporane pare sa fie piatra de temelie pe care isi fundamenteaza Eminescu sistemul de intelegere si interpretare a evenimentelor interne si internationale contemporane. Cine urmareste activitatea lui de cronicar politic are revelatia confirmarii de catre istorie a unei asemenea maniere de a vedea si interpreta realitatea lumii.
Care dintre contemporanii sai a putut zugravi cu atata pricepere raportul de forte si jocul de interese al tarilor europene ca Eminescu in cronicile sale? Secolul sau este secolul revolutionar prin excelenta si acest adevar nu putea sa scape privirilor penetrante ale autorului poeziei “Imparat si proletar “. In Romania vremii lui exista o demagogie liberala, reprezentata de C.A. Rosetti, iar tezele ei sunt suparatoare pentru linistea si tihna tarii. Eminescu nu poate decat sa ia pozitie impotriva liberalilor, “rosiilor “, socotind, cu buna-credinta, ca aceasta este cea mai cinstita cale spre binele patriei. Ideologia lor nu poate fi de bun augur atata vreme cat ea este importata din Occident fara sa corespunda particularitatilor de evolutie specifice Romaniei. Pe de alta parte, nici tara de unde este adusa nu mai este Franta de odinioara, generoasa, prospera, puternica. Numeroasele revolutii carora le-a servit drept leagan au macinat-o atat trupeste, cat si sufleteste. Uzura ei fizica se verifica prin jalnica figura pe care o face in confruntarea militara cu Prusia. Franta din vremea gazetariei lui Eminescu “in politica ei in afara, nu mai este Franta lui Napoleon al III-lea ” (Curierul, 29 octombrie 1878, si in Scrieri politice si literare, ed. I. Scurtu, I, p. 199). Cu atat mai putin, am adauga noi, cea a lui Napoleon I, ale carei resurse ii permisesera pe vremuri sa cuprinda intreaga Europa. Uzura ei morala rezida, pentru gazetarul sagace, in faptul ca aceeasi tara care odinioara – adica pe vremea lui Napoleon al III-lea – fusese atat de generoasa, sprijin de nadejde pentru surorile ei latine, sprijin de care am beneficiat si noi, a ajuns acum intr-un asemena hal de blazare (termen menit a atenua oarecum intelesul pe care ar vrea sa i-l dea publicistul in marea sa amaraciune, acela de ratacire atat in politica interna, cat, mai ales, “inafara “), incat sa uite total care ii sunt, potrivit traditiei, interesele. Amaraciunea lui Eminescu pentru starea de decadere a tarii-surori dupa disparitia Imperiului pare sa fie atat de profunda incat el nu pregeta sa elogieze, prin contrast, starea acestei tari inaintea catastrofei de la 1870. Antiteza este menita sa sublinieze jalea gazetarului patriot roman pentru faptul de a-si vedea propria tara pagubita de ajutorul ce-i venise nu de mult din acea parte, adica din “Apusul latin al Europei ” (Timpul, 16 iunie 1879). Sunt scoase in evidenta, intr-un elan de recunostinta, marile binefaceri ale lui Napoleon al III-lea pentru poporul roman, “ale Imparatului prin drept si divin si uman ” (un conservator intransigent ar fi mai putin dornic in a face asemenea caracterizare a drepturilor la tron ale acelui ce a fost nepotul unui “uzurpator “, dar Eminescu pare sa tina si de data asta dreapta cumpana si sa se arate in primul rand un adevarat patriot). Acelasi articol exprima, in paralel cu aceasta apologie, durerea autorului pentru atitudinea reprobativa a lui Waddington si a lui Delaunay la Congresul de la Berlin referitoare la independenta Romaniei. Cuprins parca de o jena contagioasa, autorul evita sa disece mai mult atitudinea reprezentantilor francezi fata de soarta unei tari-surori, cu atat mai mult cu cat protectia la care ne-am fi asteptat din partea ei parea sa vina tocmai din directia puterilor centrale ale Europei, care, chiar si fara initiativa favorabila a Rusiei, si-au dat seama de dreptatea cauzei ce urma sa fie ratificata in acel for.
Cu alta ocazie, Eminescu va sintetiza tot ceea ce aude si simte referitor la situatia guvernamentala din Franta, atat de pagubitoare nu numai noua, prin pozitia negativista adoptata fata de probleme cruciale ca cele ale navigatiei pe Dunare si dobandirii independentei de stat, dar chiar si siesi: “Izolarea Frantei este astazi cumplita. Condamnandu-se singura a sta cu bratele incrucisate, orice s-ar intampla in Orient (…), ea isi marturiseste pe fata neputinta in care se afla si se expune la tot soiul de umilinte pe viitor. Regretam din adancul inimei rolul nenorocit ce este obligata sa il joace, in aceste momente atat de grave: este nedemn si de trecutul si de reputatia neamului francez ” (Timpul, 29 iunie, 1882).
Discernamantul poetului nu este stirbit nici macar in cazul atitudinii sale – marcata de gratitudinea cea mai sincera – fata de politica orientala a lui Napoleon al III-lea. Daca in Timpul din 27 ianuarie 1878, Eminescu scria ca imparatul francez “a facut acestei tari atat bine “, iar in cel din 16 iunie 1879 ca daca el “n-ar fi avut nenorocirile pe care le-a avut in anul din urma al domniei sale, niciodata nu se punea in miscare chestiunea orientala in modul in care s-a pus, niciodata nu castigau in Europa preponderenta acele puteri a caror inraurire nu ne poate fi decat fatala “, tot Eminescu fusese cel care, in Curierul de Iasi nr. 80, din 18 iulie 1876, afirmase ca inaintea razboiului din 1870 Napoleon al III-lea propusese cabinetului austriac o politica intr-adevar “inspaimantatoare prin dejosirea ei “. Ceea ce pentru jocul politic de moment ar fi insemnat un lucru obisnuit – propunerea facuta Austriei privind posesiunea Romaniei in schimbul Venetiei -, pentru gazetarul roman insemna o fatalitate. Guvernul austriac a respins cu indignare aceasta propunere: ea era avantajoasa, dar “injositoare “. Constatarea este de natura, prin ea insasi, sa puna o pecete decisiva pe simpatiile poetului roman. Aceasta cu atat mai mult cu cat acordul economic incheiat de cabinetul conservator in 1875 cu aceasta tara intra in vigoare sub cele mai bune auspicii si cu cele mai bune promisiuni, iar Bismarck, a carui stea in ascensiune adusese Prusia la rangul de mare putere europeana, ipostaza in care se arata dispus a consimti la onoarea noastra de natiune independenta – dupa ce obuzierele cu marca Krupp isi dovedisera virtutile la Plevna -, devenea incarnarea increderii noastre in noua ordine. In afara unor laude indreptatite aduse “Principelui de Fier ” – in Timpul din 18 iunie 1882 si din 17 februarie 1883 -, intarirea si hegemonia Germaniei, implicit suprematia acestei tari in detrimentul Frantei, par sa-i provoace gazetarului o stare de nostalgie pentru “prestigiul ” si “preponderenta de odinioara ” ale acesteia din urma. In opinia lui, “ea nu mai paseste cu mandrie in fruntea natiunilor ca in timpurile de succese diplomatice ale lui Richelieu si Mazarin, din focar stralucitor a devenit stea modesta de a treia marime de care nimeni nu mai voieste a tine seama. Splendoarea ei trecuta a disparut ca o iluzie inselatoare. Patria lui Voltaire a cazut din primul ei rang ?dans le septiÄme dessous ?, dupa expresia energica a unui ziarist parizian. Inspiratiunile nu mai vin de la Paris ci de aiurea, si ceea ce domina astazi in Europa e numai vointa atotputernica a cancelarului de fier ” (Timpul, 13 iunie 1882).
Acelasi ton, mai degraba preventiv decat vaticinar, staruie si in numarul din 11 ianuarie 1878, desi accentul diplomatic din jurul Independentei l-ar indreptati mai putin. Dupa ce deplange diviziunea politica ce macina Franta, gazetarul se simte dator sa sublinieze ca “Prusia, sub mana puternica a d-lui Bismarck (…), paseste la germanizarea provinciilor franceze cucerite si se pregateste in tacere la noi intreprinderi “. Punerea in garda pentru noua ordine europeana, starnind chiar ingrijorarea nedisimulata a poetului pentru viitorul Frantei – si, prin ea, a romanitatii – cu ocazia mortii lui Gambetta (Timpul, 31 decembrie, 1882), se apropie de culme, imbibandu-se de sarcasmul cel mai necrutator atunci cand constata ca ea ar putea duce la amestecul unei puteri in treburile interne ale alteia (10 iunie 1882).
Sinceritatea luarilor sale de pozitie in problema modificarii raportului de forte pe plan european isi are mobilul in convingerea poetului ca de mentinerea statu-quo-ului continentului atarna in primul rand pacea acestuia si a intregii lumi.
Ion Oltean