Multa vreme, in anii de dupa razboi, nu s-a vorbit (nu s-a putut vorbi) la noi despre implicatiile religioase ale operei lui Mihai Eminescu decat intr-un anume sens, acela ce rezulta dintr-o tendentioasa (ca sa nu spun proasta) intelegere a unui segment din amplul poem Imparat si proletar, scotandu-se de acolo concluzia ateismului sau propagandistic. Nimic mai fals, ne incredinteaza I.P.S. Nicolae Corneanu intr-un cuvant inainte Eminescu si teologia la o antologie de texte eminesciene privind ortodoxia, realizata de curand (Mihai Eminescu, Ortodoxia, o antologie de Fabian Anton, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2004). La drept vorbind, relatia cu teologia era discutata, atunci cand ea era totusi abordata, prin prisma deschiderii filosofice a poetului, a gazetarului, aceasta mai ales in anii din urma. Traducerea cartii Rosei del Conte a insemnat, in acest sens, o deschidere la care trebuie asociate si alte carti pe aceasta tema, semnate de D. Vatamaniuc, Constantin Crisan, Tudor Nedelcea, Doru Scarlatescu, Constantin N. Strachinaru s.a., autori ce s-au implicat in discutii de substanta, cu profunzime analitica. Recenta antologie, alcatuita de Fabian Anton, din scrierile lui Mihai Eminescu, axata pe ideea sustinerii de catre acesta a ortodoxiei, pune in evidenta mai ales “relatia lui Eminescu cu teologia”, cum tine sa precizeze dintr-un bun inceput, Nicolae Corneanu, comentand observatiile gazetarului de la Timpul “privitoare la istoria crestinismului primitiv”, dar relevandu-i-se si anumite “reflectii ( …) teologice, rezultand din propria lui cugetare”, ce au la baza atat “interesul ce i l-au trezit vechile religii ale lumii”, cat si pasiunea, interesul pentru “unele carti vechi religioase, in special ale lui Nicodim Aghioritul, care au inceput sa circule in romaneste sub influenta catorva monahi, precum Paisie Velicicovschi”. Domnia sa insista asupra faptului ca in abordarea problemelor teologice, Eminescu “s-a aplecat mai mult asupra filosofiei, dar prin aceasta a ajuns si la teologie”, stimulat de lecturile si cursurile din perioada studentiei la Viena si Berlin, “lectura unor atari scrieri a insotit-o de consideratii proprii extrem de semnificative”, dovedindu-se a fi nu numai “un crestin autentic”, ci si “un adevarat savant, care si-a pus cunostintele in slujba scrisului”. Poet fiind, chiar si in angajamentele publicisticii, Nicolae Corneanu remarcand, pe buna dreptate, referirile ce le face Eminescu la “crucea bizantina”, vorbind despre ea, intr-o frumoasa si sugestiva metafora, ca despre “un fulg de zapada, mic reprezentant al universului”. Dar antologia mai pune in evidenta relatia profunda pe care Eminescu o stabileste intre ortodoxie si patriotism. “Popor ce veacuri de-a randul a luptat pentru lege scrie Mihai Eminescu intr-un articol din 1883, publicat in Timpul (nr. 112, 20 mai) romanii au identificat religia cu nationalitatea”. Iar altadata, referindu-se la obarsia noastra latina: “Biserica rasariteana e de optsprezece sute de ani pastratoarea elementului latin de langa Dunare. Ea a stabilit si unificat limba noastra intr-un mod atat de admirabil incat suntem singurul popor fara dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit in mod egal de inghitirea prin poloni, unguri, tatari si turci; ea este inca astazi singura arma de aparare si singurul sprijin al milioanelor de romani care traiesc dincolo de hotarele noastre” (Timpul, nr. 25, 2 februarie 1879). Rolul bisericii ortodoxe il identifica Mihai Eminescu, de fiecare data, ca fiind unul hotarator pentru afirmarea spiritului national in cultura nationala: “Domnii nostri scrie Mihai Eminescu intr-un articol din Timpul (nr. 211, la octombrie 1881) vorbind despre tentativele straine, in timp, de a “atrage la reforma si poporul romanesc”, aceasta insemnand, de fapt, trecerea la calvinism si renuntarea la biserica ortodoxa au combatut Reforma cu armele ei proprii. Au pus a se traduce cartile bisericesti in limba romaneasca, au introdus limba poporului in biserica si stat, in locul celor straine hieratice ( …) au creat limba literara, au sustinut-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice si de stat”.
Pe aceleasi coordonate, de aparare si afirmare transanta a traditiei ortodoxiei ca fiind fiinta in fiinta noastra nationala, Mihai Eminescu se angajeaza intr-o disputa vehementa in privinta intentiei de a se infiinta o mitropolie romano-catolica la Bucuresti, facand o ampla argumentatie a refuzului unui atare demers, pe care il vede subtil politician, de altfel ca o tentativa de uzurpare a Casei Regale pe de-o parte, de catre Austro-Ungaria (”indaratul infiintarii mitropoliei catolice este mana politicei orientale a Austriei”) si a minimalizarii, pe de alta parte, a autoritatii bisericii ortodoxe in stat, pe de alta parte (”pe viitor vor fi in Romania doua biserici, doi capi bisericesti”) aratand insa un remarcabil spirit de toleranta, specific, de altfel, poporului roman din totdeauna (” …noi romanii in special am fost in toti timpii un model de toleranta religioasa: episcopiile atarnatoare de scaunul papal, al Siretului/mai tarziu al Bacaului/si al Milcovului, petrecerea fara supurare a armenilor si evreilor in tarile noastre, libertatea de cult, garantata acestora prin anume hrisov de catre Stefan cel Mare, desele raporturi ale episcopilor catolici despre desavarsita toleranta si respectul dovedit pentru cultul apusean de catre popor, boieri si Domni/la sarbatori mari Voda si boieri luau parte la serviciul divin din bisericile catolice/toate acestea dovedesc ca cel putin in aceasta privinta n-am facut niciodata ceea ce dorim sa nu ni se faca noua”) si chiar daca nu a fost un sustinator al dinastiei regale la noi, el arata cu limpezime cum aceasta impunere fortata a catolicismului in Romania mizeaza pe o reactie populara impotriva Casei Regale, in fond a dezbinarii nationale. Romanii, scrie Mihai Eminescu, “au primit cu entuziasm pe Domnul de confesie romano-catolica. Ce-i drept, speranta poporului roman a fost, si este, ca dinastia intemeiata de acest Domn nu va fi catolica, ci romaneasca, adica ortodoxa; timp de saptesprezece ani insa, niciodata nu s-a simtit in tara ca avem un domn eterodox ( …). Infiintandu-se mitropolia catolica din Bucuresti, spiritul politic al poporului roman a trebuit sa se schimbe si astazi e cu putinta ca sa se atace tronul din punct de vedere confesional”, intrucat, zice gazetarul, “in toate timpurile, Scaunul papal i-a socotit pe principii catolici drept agenti ai propagandei catolice”, fapt care in cele mai multe cazuri s-a exercitat cu anume violenta pe cari romanii au simtit-o din plin ca pe o tentativa de deznationalizare, si au actionat in consecinta. Mihai Eminescu nu ezita sa recapituleze aceste fapte: “Strabunii nostri au fost persecutati de catre regii catolici ai Ungariei Timpul (nr. 112, 20 mai 1883) nu pentru ca erau romani, ci pentru ca papa ii ameninta pe regi cu excomunicarea daca vor fi ingaduitori cu schismaticii. O mare parte din romanii din muntii despre nord a parasit, sub Bogdan Voda Dragos, patria lor, a Maramuresului, pentru ca un rege catolic voia sa le impuie confesiunea catolica. Fratii nostri romani in Ardeal au suferit veacuri intregi cele mai mari asupriri anume pentru ca nu erau catolici. Habsburgii, luand stapanirea asupra Ardealului, izbutesc in scurt timp a desfiinta metropolia ortodoxa de la Alba-Iulia, pe-al carei titular il sfintea de drept mitropolitul din Bucuresti. Prin asta produc intre romani dezbinarea confesionala in Oltenia daca Tractatul de la Belgrad nu-i silea sa se retraga”. Iata ca dupa un veac si jumatate, scurs de-atunci, catolicii urmeaza lucrarea inceputa atunci, scontand pe dezbinarea romanilor din rasaritul Carpatilor, pentru ca, atentioneaza Eminescu, “vom avea de astazi inainte doua biserici: una a tarii, alta a Curtii; doi capi bisericesti, unul parinte sufletesc al tarii, iar altul al familiei regale si al celorlalti straini asezati in tara, intre tara si dinastie este un abis netrecut”. Iata denuntat, astfel, mobilul infiintarii mitropoliei catolice la Bucuresti: “a fost creata spre a stabili pozitiunea dinastiei de Hohenzollern in Romania: ea este una dintre masurile prin care Austro-Ungaria, indeosebi Ungaria si mai indeosebi poporul maghiar, voieste sa-si asigure o inraurire dominanta asupra popoarelor din Orient”.
Pozitia transanta a polemistului este, in fapt, aceea a unui neinduplecat aparator al fiintei nationale si al ortodoxiei ca baza spirituala a afirmarii sale in lume. Acesta este orizontul ideatic pe care se aseaza Eminescu in diverse imprejurari politice. Bunaoara, in problema raspandirii icoanelor cromolitografiate, “al caror loc de fabricatiune e Rusia”, analizand cauzele acesteia, Eminescu se pronunta, de asemenea, luand in judecare o perspectiva istorica a problemei, ca intotdeauna, de altfel, in care isi afla temeinice argumentate de sustinere. Nefiind un pretuitor al “icoanelor religioase ( …) aproape exclusiv fabricate la Gherla (Transilvania)”, in care nu vede “nici o cultura artistica”, ca de altfel nici in cele grecesti (”portretele grecesti din orient sunt cam tot atat de primitive ca si icoanele din Gherla, ca si produsele rusesti de prin anii 1840 50, cari erau de o slutenie fenomenala”), el propune crearea unei industrii nationale de icoane cromolitigrafiate, “care sa poata concura produsele rusesti si sa le inlocuiasca”, excluzand aspectul politic al chestiunii, din Rusia venind, deopotriva, si prea numeroase portrete ale “imparatului rusesc”. Explicatia lui Eminescu e nu numai pertinenta, ci si vizionara: “icoanele bisericesti, introduse din cauza identitatii confesiunii si ritului religios, sunt incomparabil mai pernicioase prin raspandirea lor, decat icoanele de caracter politic ( …) pe cand influentele politice sunt in genere schimbatoare si trecatoare, influenta religioasa si confesionala persista adeseori secole intregi si determina cea mai intima si mai adanca convingere a constiintei unui popor ( …) icoanele bisericesti persista atat timp cat poporul tine la confesiunea religioasa mostenita si de aceea si in trecut in numele religiei s-au intreprins invazii rusesti in principate si in Peninsula Balcanica ( …) Cauzele cari ar putea slabi siguranta statului Roman sunt cu totul de alta natura: sunt economice si sociale” (articol publicat in Romania libera, nr. 3357, 20 noiembrie 1888).
Publicistica lui Mihai Eminescu, in care gazetarul abordeaza probleme ce vizeaza religia si teologia in tara noastra, este indeobste ferma si explicita. Un model de afirmare nationala prin cultul confesional, prin ortodoxie. “Cine ne alunga limba din biserica si din instructia educativa (a scoalelor elementare si secundare) scrie el in 1878 (Timpul, nr. 170, din 4 august) , cine nu ne lasa sa fim ceea ce suntem a rupt-o cu constiinta noastra nationala si cu simpatiile noastre intime, oricat de bune ar fi relatiile lui internationale cu statul nostru”. Iata un punct de vedere extrem de actual, la care politicienii nostri de astazi ar trebui sa reflecteze, cu folos intru mai buna imagine a Romaniei in lume.
Constantin Cublesan