Category: Mihai Eminescu – Articole

“El s-ar spaimanta vazand cum a fost sa se realizeze pe pamantul nostru libertate si lumina”, scria Mihai Eminescu despre Balcescu in “Timpul”, pe 24 noiembrie 1877. Dar el? El ce ar fi trebuit sa faca vazand “parlamente de papusi neroade”, fiind si el “sarac si parasit”? Incercand sa raspunda la aceasta intrebare tot mai multi cercetatori vorbesc de sacrificiul lui Eminescu, nu de moartea lui. Dar cine l-a sacrificat? Invidiosii? Cei care nu mai puteau accepta ca publicistul Eminescu sa formeze cu geniul sau opinia publica din Romania? Theodor Codreanu spune: Eminescu a fost sacrificat anume de acestea. Nicolae Georgescu spune: Noi ni l-am sacrificat pe Eminescu. In lumina noilor date se poate da si alta ipoteza: Eminescu s-a sacrificat pe sine insusi.

Acum, la trecerea atitor ani devine tot mai evident ca pasiunea pentru poezie s-a consumat in cazul Eminescu pe la 27 de ani. Incet-incet se afirma Eminescu publicistul ?i la 33 de ani (1883) el era cu siguranta unul din cei mai mari publicisti ai lumii (sic!). Tocmai atunci tirajul gazetelor crestea rapid, iar publicistii deveneau in intreaga lume nu numai oamenii care informau, ci si acei care formau opinia publica si influentau nemijlocit rezultatul alegerilor multipartide, adica, in fond, imparteau fotoliile din varfurile piramidelorpolitice, sociale, economice. La 1883 creste vertiginos si in Romania atat tirajul ziarelor, cat si influenta lor asupa electoratului. Nu e locul aici sa aratam ce, cit, cum si cu ce scop a scris Eminescu in presa vremii. Dar, cu siguranta, de la un timp el incepuse sa incurce in modul cel mai serios celor care trageau pe atunci sforile politicii nu numai la Bucuresti, dar si in citeva capitale importante ale Europei, cum ar fi Sanct-Petersburgul, Viena, Berlinul, Parisul. Interesul geo-politic sau geo-economic al acelor capitale, promovat si de politicieni, si de serviciile secrete, si de oamenii de afaceri erau atacate cu subtilitate, cu batae lunga in sufletul omenesc, si de catre romanul Mihai Eminescu (”Mizeria vietii noastre publice” este chiar mai actuala azi ca la data scrierii). Personalitatea lui urieseasca nu putea fi influentata, scrisul lui de geniu nu putea fi redactat sau cenzurat. Eminescu nu putea scrie, ca multi alti contemporani, la comanda. Fraza lui nu continea numai informatie la zi sau atac la partid si persoana, ci mai era construita in mod adanc, filosofico-poetic (”vezi macar in “Icoane vechi si icoane noua” formidabilul inceput la partea a III-a ? “Precum viata consista din miscare, asa si adevarul social, oglinda realitatii, este de-a pururea in miscare. Ceea ce azi e adevarat, maine e indoelnic, si pe roata acestei lumi nu suie si coboara numai sortile omenesti, ci si ideile”) . Ea rezona cu zona subtila a sufletului si provoca schimbari in structura mentalului colectiv pe care nu le putea provoca nici un politician al vremii. Si nici un alt ziarist sau scriitor roman de atunci. Fiind in unda cu problemele de moment ale oamenilor scrisul publicistic al lui Eminescu modela tocmai de aceea starile cele mai profunde ale oamenilor. Si ramane, dupa opinia noastra, cel mai important manual al ziaristului roman.

Nu era numaidecit sa-si semneze articolele. Era deajuns sa apara articolul pe prima pagina a “Timpului”, sa fie citit si rezultatul actiunii lui era puternic de la sine: toata cititorimea vorbea de ideile propuse de Eminescu fara a sti de Eminescu. Iar prin vorbit ele se raspandeau pana la cei necarturari sau necititori de gazete (asa s-a propagat, de la sine si anonim, “Miorita”). Cum se simteau in acele conditii proprietarii “Timpului”? Nu e greu de apreciat. Era normal, deci, sa-l umileasca cu saracia, sa nu-i dea premiile pe care le merita si loc la Academie. Si, in fine, sa-l scoata de la gazeta si sa-i propuna sa se ocupe numai de poezie (cum a si facut Titu Maiorescu). Era, insa, prea tarziu pentru cel care intelesese ca Romania de la finele secolului XIX nu poate fi schimbata prin poezie, ci prin schimbarea mentalitatii oamenilor, prin formarea in mintea si sufletul lor a unui cimp decizional bazat si pe problemele curente ale societatii romanesti, in special pe cele politice si economie, dar si pe traditia culturala, si pe referinta istorica, ambele de mare vechime pentru Romania (Eminescu, cum se stie, a pus Dacia, inclusiv Dacia spirituala, in rindul marilor puteri ale lumii), dar si pe cea moral-ortodoxa (vezi “Insula lui Euthanasios”). Cu siguranta un asemenea formator de opinie incurca nu numai partidelor cu care erau conservatorii in competitie, ci si, poate mai mult chiar, virfurilor politice ale conservatorilor.

Din alta parte vrem sa amintim aici o delicata chestiune filosofica, cea a nemuririi sufletului. Se stie ca Zalmoxis a indicat o cale paradoxala pentru a deveni nemuritor: cel care vroia sa ajunga pe cimpurile nemuririi trebuia sa fie ales dintre cei mai buni, odata la cinci ani, si sacrificat prin tragere la sorti. Sacrificul, insa, era binevol, cel care era sacrificat practic se autosacrifica pe sine, el trebuia sa nu se teama de moarte. Cel care nu murea dupa aruncarea in suliti era considerat un las si se alegea alt pretendent la nemurire pentru a fi sacrificat, trimis adica la Zalmoxis. Deci o orecare moarte, mai ales cea naturala, nu-i dadea drept la nemurire pretendentului la nemurire. Astea au fost cunoascute la timpul lui si de Socrate, puternic influentat de unul din medicii lui Zalmoxis.

Socrate s-a sacrificat pe sine la 399 BC pentru a realiza ultima cunoastere a acestei lumi ? moartea. El a plecat la Zeul ce l-a indrumat si pentru credinta in care, probabil, a fost initiat la Potidea de catre unul din medicii lui Zalmoxis (a meditat nemiscat intr-o noapte geroasa, apoi s-a inchinat Soarelui care rasarea, a mers descult pe gheata, a aratat un curaj deosebit in lupte, deci, nu i-a fost frica de moarte si, in fine, a refuzat aprecierea militara pentru acest curaj, ordinul pe care il merita a rugat sa i se dea altui luptator).
Ne-am ocupat la timpul cuvenit (vezi Socrate, or 432 BC) de aceste probleme. Aici am vrut numai sa amintim deosebirea esentiala dintre moartea naturala, intimplatoare sau violenta, si sacrificiul binevol. Doar acesta din urma asigura nemurirea la cei vechi. Toti ceilalti care mor au si ei parte de alte vieti dupa moarte (sustin vechile religii), dar de vieti in cicluri, in zonele unde nasterea si moartea se succed: e vorba, de pilda, de metempsihoza egipteano-indiana prin care sufletul miritorului ajunge in gaze, plante, animale, pesti, sau, in cel mai bun caz, in alti oameni (vezi la Eminescu – “Avatarii faraonului Tla”). Din alta parte, ortodoxia nu accepta sacrificiul binevol sub nici o forma. De unde reeasa ca fapta lui Socrate nu poate fi urmata de un crestin ortodox, asa cum era si Mihai Eminescu. Sacrificiul lui putea lua doar forma acceptarii bolii ca drum sigur spre moarte (”Oda in metru antic” arata remarcabil calea suferintei). Se pare ca tocmai acest drum a fost ales de Eminescu. Lipsit si de posibilitatea de a fi asa cum era el, marginalizat si banalizat de catre societatea de la vremea lui, el s-a exilat intr-o fiintare prin suferinta si boala prin care a si murit binevol, adica s-a sacrificat pe sine insusi. El a ars de viu, chinuit ca Nessus, a baut pina la fund cupa mortii neinduratoare si s-a redat astfel pe sine – sie-si. Si, cum arata trecerea timpului, s-a sacrificat mai ales pentru binele Romaniei si al poporului roman. Cei care au vrut sa-l treaca pe Eminescu in umbra vietii publice din Romania si sa-l recalifice intr-un poet boem sau de salon, cei care poate au si provocat boala lui Eminescu, au gresit din start: Eminescu devine, prin disparitia violenta din 1889 (probabil hotarita in 1883) nu doar “axa literaturii romane”, ci principala axa a spiritualitatii romanesti, adica axa in jurul careia se construieste devenirea poporului roman. Nu e de mirare ca si astazi destui incearca sa minimalizeze importanta lui Eminescu atat in planul spiritualitatii romanesti. Ce le incurca un “autor mancat de molii”? Le incurca in primul rand faptul repunerii in modernitate a referintilor spirituale, istorice si morale ale poporului roman. Eminescu a armonizat genial acele referinte cu tot ce suie si coboara pe roata lumii, cu revolutiile tehnologice, religioase si geo-politice. Le incurca fiindca Eminescu devine foarte actual mai ales acum, la intrarea reala a Romaniei si pe pietele economice, si pe cele culturale, si pe cele politice ale acestei lumi. Le incurca fiindca “Arta guvernarii” este scrisa si chiar daca nu e pusa in manualul scolar participa nemijlocit la crearea zilei de maine a poporului roman.

A existat un complot impotriva lui Eminescu? O cercetare fundamentala, realizata pe un esantion de date cat mai precis, luate zi de zi si, uneori ora de ora, ar putea da un raspuns bun la aceasta intrebare. Dar tot aceasta cercetare ar putea sa ne raspunda si la intrebarea intrebarilor: daca Eminescu a fost ucis sau sacrificat, daca Eminescua murit natural sau s-a sacrificat pe sine insusi.

Andrei Vartic

Asasinarea operei eminesciene continua prin lipsa noastra de cinstire a marelui roman Mihai Eminescu, prin lipsa de informare asupra operei, a luptei si a dorintelor sale pentru neamul romanesc. In prezent, tinerii romani nu cunosc nimic despre titanica activitate culturala, politico-sociala si istorica a lui Eminescu, ei vorbind tot timpul despre poezie (care, chipurile, nu este nici prea valoroasa) si despre mondenitatile lui (reale sau imaginare). Inainte de a ma grabi sa-i discreditez pe elevi, insa, m-am gindit la modul cum este predat Eminescu in scoala: “Poetul nepereche”, “Cel mai mare poet”, “Personalitate completa a culturii romanesti” etc. Daca adaugam la zecile de epitete pe care le rosteste la ora un profesor si interminabilele comentarii pe care bietul elev trebuie sa le inghita cu toptanul, fara prea multe intrebari, avem o imagine a modului defectuos in care va fi perceput Eminescu de copii.

Dupa cum spuneam, nici mie vreun profesor nu mi-a argumentat vreodata de ce Eminescu este un poet atit de mare. Nici unul nu mi-a spus ca jurnalistul Eminescu era cel putin la fel de profund ca poetul Eminescu. Poate nici ei nu stiau aceste lucruri. Dar cei care fac manualele de asa natura stiu exact care este adevarul si actioneaza in consecinta. Cu siguranta ca membrii Academiei Romane de azi stiu si mai bine ce inseamna sa scoti tone de carti despre poezia lui Eminescu, evitind, pe cit se poate de dibaci (ca in timpurile precursoare mortii Marelui Eminescu), texte la fel de importante, in care se pune degetul pe rana societatii romanesti si se dau solutii de vindecare (unele valabile pina si in ziua de azi). Modul ignorant defectuos, sau intentionat defectuos in care se preda Eminescu echivaleaza cu un atentat asupra culturii si istoriei romanesti. Atentat minutios elaborat de propagande neo-comuniste obscure si a caror fata incepem sa o intrezarim in manualele alternative. Nu vorbim aici despre prezentarea lui Eminescu numai in scoala primara, gimnaziu sau liceu, ci si in universitati. Otrava imprastiata ajunge cu mare usurinta in toate revistele literare si culturale. Marii oameni de cultura cad in capcana acestor omisiuni criminale de a accentua operele jurnalistului Eminescu. Eminescu trebuie prezentat copiilor in cu totul alt mod. Nu de “poetul genial” are atita nevoie copilul, cit mai ales de luptatorul neobosit pentru neam si tara. M-as bucura ca in loc de recitarile papagalicesti ale poeziilor lui Eminescu, lumea sa reproduca tot mai mult textele sale politice, sa ia aminte la lupta si la sacrificiul sau. Cind marile manifestatii de reunificare a romanilor basarabeni ai perioadei 1989-1992 adunau in Piata Marii Adunarii Nationale din Chisinau sute de mii de oameni zi de zi (fara ecou la Cotrocenii kaghebistului Ion Ilici Iliescu), acestia se adunau in numele lui Eminescu cel Intreg, si nu numai de dragul poeziilor sale. Sotii basarabeni romani Doina si Ioan Aldea Teodorovici au platit si ei, poate cu propria viata, tot aceasta dragoste pentru Eminescu cel Intreg, pentru ca majoritatea versurilor din cintecele lor de redesteptare nationala erau inspirate din lucrarile poetului. Moartea lor prematura a survenit itntre Bucuresti si Chisinau, din cauza unui nefericit “accident” de masina. Iar cind manifestarile studentilor si ale anticomunistilor de la “kilometrul 0″, din “zona libera de comunism” din Piata Universitatii din Bucuresti, au adunat si ele in anii ’90, zi de zi, sute de mii de protestatari (din nou, fara ecou la acelasi Cotroceni al kaghebistului Ion Ilici Iliescu), tot de dragul Eminescului cel Intreg s-au adunat, si nu numai de dragul “poeziilor” lui. Minerii si securistii lui Ion Ilici Iliescu au imprastiat multimea cu batai de ciomege, facindu-se vinovati si de multe ucideri ale unora dintre ei. Care este adevarul cu privire la cauza mortii lui Eminescu ramine de definitivat, insa cu siguranta ca intr-o investigatie forensica riguroasa si obiectiva – inclusiv raportata la limitele tehnologice ale contemporanilor lui Eminescu -, siguranta afisata cu privire la cauza mortii lui Eminescu fiind cauzata de “sifilisu , “nebunia” sau fiind de natura “accidentala”, ar fi disparut fara urma. Versiunea “oficiala” a mortii lui Eminescu trebuie adusa – chiar doua secole mai tirziu – la lumina adevarului. (Sfirsit)

Gabriel Teodor Gherasim, New York

La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros cere primului presedinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei “cure” pacientului Mihai Eminescu, aflat in casa de sanatate a doctorului Sutu din strada Plantelor. Se constituie un consiliu compus din T. Maiorescu, Dem Laurian, St. Mihailescu, I.L. Caragiale, I.Gr. Valentineanu si Mihail Braneanu, care, convocati conform articolului 440 din Procedura Civila (jurnalul 2783/89), depun la sectia a doua a tribunalului un proces-verbal in care sint de parere ca “boala fiind in recidiva, reclama interdictia pacientului si rinduirea unui tutor care sa poata primi de la stat pensia lui viagera si sa se poata ingriji de intretinerea interzisului”. Procesul-verbal al consiliului este scris in intregime si depus de Titu Maiorescu, care era si avocat. Dupa semnarea actului acestuia (12 iunie 1889) si depunerea raportului medico-legal, iscalit de doctorii Sutu si Petrescu, urmeaza celebrul interogatoriu pentru evaluarea starii psihice a pacientului. Iata interogatoriul lui Eminescu, in ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile inainte de moarte:

– Cum te cheama?

– Sint Matei Basarab, am fost ranit la cap de catre Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus sa ma impuste cu pusca umpluta cu pietre de diamant cit oul de mare.

– Pentru ce?

– Pentru ca eu, fiind mostenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu sa nu-i iau mostenirea.

– Ce-ai de gind sa faci cind te vei face bine?

– Am sa fac botanica, zoologie, mineralogie, gramatica chinezeasca, evreiasca, italieneasca si sanscrita. Stiu 64 de limbi.

– Cine e Poenaru care te-a lovit?

– Un om bogat, care are 48 de mosii, 48 de riuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate si care are 48 de milioane. Trebuie sa subliniem faptul ca acest interogatoriu este construit in intregime pe modelul masonic al cifrelor, ca simbolisme esoterice. Are un anumit numar de cuvinte si litere, corespunzind cifrelor masonice 48 si 64. Raspunsul poetului a ridicat nenumarate semne de intrebare. Eminescu nu era, cu siguranta, mason. Exista ipoteza conform careia Eminescu ar fi raspuns prin codul acesta de sorginte Masonica. Aceasta ipoteza nu poate sta insa in picioare, pentru simplul fapt ca intregul interogatoriu se inscrie in criptologia masonica, si nu doar raspunsurile jurnalistului. Este un interogatoriu fabricat in totalitate. Se poate observa si de catre neinitiati, de exemplu, ca exista 48 de stele in constelatia “Gemenilor”, semn astrologic de importanta mare simbolistica masonica (semnul “Gemenilor” este semnul dualitatii, al dublei realitati, al realitatii tangibile si simbolice). Or, se cunoaste realitatea dubla a membrilor masoneriei din lume, intre rolurile de fiecare zi si cele de “initiati”. Conform numerologiei esoterice, de asemenea, numarul 48 simbolizeaza arta “comunicarii”. Or, Mihai Eminescu devenise un pericol in jocurile politice, tocmai pentru excelarea sa ca si “comunicator” al drepturilor romanilor in propria lor tara, ca sa folosim insesi cuvintele lui Eminescu: ” De la Nistru pin’ la Tisa …”. De asemenea, numarul 64 reprezinta chenarele alb/negru ale binecunoscutului joc de sah; or, acest joc, originar din China (si nu din Egipt, dupa cum se crede eronat), este un joc puternic simbolic, unde “nebunul” sade la curtea regelui si este sacrificat pentru beneficiul “regelui/reginei”. Pseudo-diagnoza de “nebun” si sfirsitul prematur al Marelui Eminescu, pentru “apararea statu-quo-ului politic” (”regele” se temea ca sa nu-i iau mostenirea”), este auto-explicativ. Conform aceleiasi numerologii esoterice, numarul 64 reprezinta mintea in miscare. Or, cum Eminescu si-a folosit mereu mintea in miscare pentru descrierea tristelor persecutii ale poporului roman, cit si pentru motivarea compatriotilor sai inspre eliberare, si asta prin mijloacele sale de comunicare, numerele date, 48 si 64, au nu numai un sens, dar si diverse simbolisme esoterice, ceva ce nici un om nebun n-ar fi fost capabil sa raspunda. Cu toate astea, raspunsurile (in cazul in care chiar apartin poetului) pot contine un simbure de adevar. Matei Basarab a fost intotdeauna domnitorul favorit al lui Eminescu, domnitor cu care se identifica. Se presupune ca respectivul Poenaru chiar l-a lovit pe Eminescu in cap, cu o piatra, eveniment ce a plasat-o pe victima, si nu pe atacant (sic!), in curtea sanatoriului. Petre Poenaru este un personaj real, era tenor, din familia mare a actorilor, asadar lume frecventata de Eminescu. Nu era un strain, un oarecare, ci il cunostea pe poet. Nu se explica insa prezenta acestuia la sanatoriu. Cit despre pusca umpluta cu “pietre de diamant”, din nou raspunsul nu este unul in dodii, ci cu simbolism esoteric; el aminteste de o balada populara: “A plecat la vinatoare/ Sa vineze caprioare/ Caprioare n-a vinat/ Si el singur s-a impuscat/ Cu un pistol de diamant/ Cu gloante de briliant”. Iata-l pe Eminescu pus in postura vinatorului care se autovineaza singur, care cade in propria-i cursa. Teorie aberanta, care nu poate sta in picioare. Eminescu nu putea calcula aceste raspunsuri dupa canoanele masonice, pur si simplu pentru ca nu putea anticipa intrebarile. Si chiar daca am accepta ipotetic ca Eminescu a facut respectivele calcule si ar fi raspuns in functie de fiecare intrebare, aceasta ar demonstra un singur lucru: deplinatatea facultatilor mintale ale poetului. In conditii normale, in care incidentul cu Poenaru ar fi real, Parchetul ar fi trebuit sesizat din oficiu si ar fi trebuit macar interogat si autorul prezumtiv al crimei, numitul Petre Poenaru. Nu exista un asemenea interogatoriu. Trei zile mai tirziu, Eminescu moare subit. Doctorul Vines, care a fost de fata in acel moment, avea sa povesteasca in 1926 exact cum s-au petrecut lucrurile: “Eminescu se asaza pe pat si peste citeva minute cade intr-o sincopa si moare imediat”. Varianta oficiala asupra mortii lui Eminescu este insa “dementa paralitica” (sic!). Inainte insa de a analiza putin moartea lui Eminescu, sa luam in discutie perioada 1884-1889, numita “de mare intunecime” a creatiei eminesciene. Marturiile din epoca atesta insa contrariul: cei care l-au vizitat pe Eminescu la Botosani vorbesc de o puzderie de hirtii scrise de catre poet, unele luate de A.C. Cuza si descifrate, altele luate de rudele poetului. Chiar in strada Plantelor, in mai-iunie 1889, vizitatorii lui Eminescu cel “bolnav” vorbesc de maldare de hirtii scrise de catre el, aruncate la cos ori maturate de femeia de serviciu. Argumentul “creativitatii” cade dintr-un condei in fata abundentei de marturii documentare si, cu el, diagnosticul medical. Intr-adevar, un “paralitic general”, un “abulic in ultimul grad”, acesta este un pacient care nu mai creeaza, nu mai face diferenta intre viata si vis etc. Alexandru Vlahuta, vizitindu-l in spital, il gaseste comunicabil, pregatit sa scrie poezii. Ilarie Chendi, care a stat in gazda pe strada Stirbei Voda nr. 72, pe linga Cismigiu, la aceeasi adresa pe care o avusese si Eminescu in anii ‘80 ai secolului XIX, va povesti cum batrinele gazde, niste nemti, incep a-si aduce aminte: “Si mi-au spus, intre altele, ca dupa moartea lui Eminescu, care a avut loc in 1889, au venit la dinsii doi domni care erau prietenii lui Eminescu si, impachetind toata saracia ramasa in urma lui, au umplut doua cufere cu carti si cu manuscrise si au plecat”. “Legendele” eminesciene vorbesc, insa, pina astazi de “caiete” cu poezii ale poetului, pierdute, furate, ascunse in aceasta perioada. Biografii sai trec sub tacere pina si faptul ca in buzunarul de la haina in care si-a dat duhul, in 15 iunie 1889, se aflau scrise de mina lui poeziile “Viata” si “Stelele in cer”. Prima criza a lui Eminescu, din 1883-1884, cind a fost internat la Dr. Sutu, apoi la Ober Doebing, linga Viena, cit si recidiva din 1886-1887, cind a fost internat la Minastirea Neamtului, institutul pentru alienati, corespund in schimb unei psihoze maniaco-depresive, cu siguranta NU bolii incurabile; in amindoua cazurile a parasit spitalul aproape complet restabilit, cu facultatile intelectuale normale. In 1887, medicii din Iasi, dr. Iuliano Bogdan (semnat doctor de Paris), Hynek, dar mai ales dr. Francisc Iszac au pus diagnosticul unei alienatii mintale provocate de gome sifilitice pe creier si la picioare, incepind un intempestiv tratament antisifilitic, cum se facea pe atunci, cu frictiuni de mercur, in doze enorme, cu efecte, de altfel, nule in sifilisul nervos (oare de ce “nu stia” acest lucru doctorul Izsac?!), dar cu urmari catastrofale toxice. Inca din Renastere se stia, insa, dupa cum povesteste Benvenutto Cellini, ca si-a tratat cu fumigatii de mercur boala galica, dar ca efectul privea doar stadiul primar sau secundar, mai putin pe cel tertiar si deloc sifilisul localizat cerebral. Supradozajul medicamentos a jucat un rol nefast in evolutia bolii poetului. De altfel, tocmai infestarea sistemului nervos central in intoxicatia cronica cu mercur explica modificarile de comportament, depresia mentala, insomnie si citeodata halucinatii, care, dupa cum stim, au dominat tabloul simptomatic dupa 1887. Cum reiese din notele doctorului Vines, starea lui Eminescu s-a agravat in clinica, astfel ca i-a aparut o stare deliranta cu dureri in tot corpul, tremuraturi, incetinirea reflexelor pupilare (la internare, normale), tulburari grave sfincteriene, abolirea reflexelor osteo-tendinoase (la internare exagerate) toate simptome explicate dupa noi tocmai datorita injectiilorde mercur pe care le primeste in clinica, fara rezultat asupra bolii psihice, dar cu grave efecte secundare. (Va urma)

Gabriel Teodor Gherasim, New York

Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare si intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformata si manevrata de toate regimurile politice care s-au succedat in Romania. Restabilirea adevarului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziaristilor. Ca multi alti ziaristi, Eminescu a intrat in malaxorul aparatului represiv al politiei politice si a devenit o problema si o afacere de Stat.

Cea mai insemnata parte a activitatii sale a fost dedicata gazetariei si politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist – ocupatia sa principala pana la sfarsitul vietii. Debuteaza la Curierul de Iasi apoi, in 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor sef si redactor pe politica pana in1883. In mod brutal, in iunie 1883, munca sa este intrerupta si este introdus cu forta intr-un ospiciu. Politia, sub comanda Puterii de stat, il transforma astfel pe Eminescu intr-unul dintre primii detinuti politici ai statului modern roman. Oricum, este primul ziarist caruia i se pune calus in gura in aceasta maniera dura. Metoda va fi perfectionata sub comunism.

 

Conservator

Eminescu isi asuma ca pe o profesiune de credinta lupta pentru Romania, amendand atat liberalii cat si conservatorii pentru politica de cedare in interesul marelui capital in chestiuni arzatoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos dar si cu rigoare, scria cu o forta devastatoare. Maiorescu noteaza – “Eminescu s-a facut simtit de cum a intrat in redactie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logica si verba”. “Stapan pe limba neaosa” si cu o “neobisnuita caldura sufleteasca”, Eminescu insufletea dezbaterea publica si totodata izbea necrutator “iresponsabilitatile factorilor politici, afacerismele, demagogia si logoreea paturii superpuse”. Pe scurt, un ziarist de marca, o voce puternica, un spirit radical si incomod. Mihai Eminescu avea o functie publica foarte importanta ca redactor-sef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu – la organizarea Partidului Conservator – a aratat clar pozitia lui Eminescu: “Cei 10 capi ai lui, si al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.

 

De la Nistru panâ la Tisa

Eminescu duce campanii de presa dedicate chestiunii Basarabiei, critica aspru Parlamentul pentru instrainarea Basarabiei, este intransigent atat fata de politica de opresiune tarista (,,o adanca barbarie”) cat si fata de cea a Imperiului Austro-Ungar si, totodata, isi acuza colegii, fruntasii conservatori, ca participa la infiintarea de institutii bancare in scop de specula. Situatia sa la ziar devine critica in 1880, mai ales dupa ce ataca proiectul de program al Partidului Conservator, lansat de Maiorescu, in care acesta pleda pentru subordonarea intereselor Romaniei si sacrifica romanii aflati sub puterea Imperiului Austro-Ungar. Cata vreme guvernele de la Budapesta ii oprima pe romani, ingradind accesul la scoala si Biserica, blocand cultivarea limbii materne – apropierea de Imperiu nu este posibila si nici recomandabila, avertiza jurnalistul.

 

Lovit la Timpul

Viena insa atrage ca un magnet si conservatorii se cupleaza cu liberalii – ,,la ciolan”, cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P Carp, inalt fruntas conservator, devine ambasador al liberalilor la Viena si cere sa i se puna surdina lui Eminescu (intr-o scrisoare catre Titu Maiorescu ii atrage atentia: “si mai potoliti-l pe Eminescu!”). Scarbit, acesta protesteaza: ,,Suntem barbati noi sau niste fameni, niste eunuci caraghiosi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianti, saltimbanci de ulita sa ne schimbam opiniile ca pe camasi si partidul ca cizmele?”. Ca urmare, in noiembrie 1881 Eminescu este inlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat, iar noul redactor-sef il ataca pe Eminescu in chiar ziarul pe care acesta il condusese.

 

Societatea Carpatii – serviciul secret roman al Daciei Mari

In 1882, Eminescu participa la fondarea unei organizatii cu caracter conspirativ, inscrisa de fatada ca un ONG de azi – Societatea Carpatii. Societatea isi propunea – conform Statutului, sa sprijine orice,,intreprindere romaneasca”. Se avea insa in vedere situatia romanilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerata subversiva de serviciile secrete vieneze, organizatia din care facea parte Eminescu este atent supravegheata. Sunt infiltrati agenti in preajma lui Eminescu, inclusiv in redactie. Manifestarile organizate de “Societatea Carpatii” ingrijorau in mod deosebit reprezentanta diplomatica a Austro-Ungariei in Romania. ,,Societatea Carpatii” era un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri, care milita pe fata pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar si alipirea la tara, dar executa si actiuni conspirative.

 

Urmarit de spionii Austro-Ungariei

Intr-o nota informativa secreta din 7 iunie 1882, redactata de ministrul plenipotentiar al Austro-Ungariei la Bucuresti, Ernst von Mayr, catre ministrul Casei imperiale si ministrul de Externe din Viena se raporta: “Societatea Carpatii” a tinut la 4 iunie o sedinta publica, careia i-a precedat o consfatuire secreta. Despre aceasta am primit din sursa sigura (ceea ce inseamna nota unui agent infiltrat in organizatie – n.n.) urmatoarele informatii: subiectul consfatuirii a fost situatia politica.

S-a convenit acolo sa se continue lupta impotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu in sensul de a admite existenta unei ,,Romanii iredente”. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precautie. Eminescu, redactorul principal al ziarului “Timpul”, a facut propunerea de a se incredinta studentilor transilvaneni de nationalitate romana, care pentru instruirea lor frecventeaza institutiile de invatamant de aici, sarcina pe timpul vacantei lor in patrie, sa contribuie la formarea opiniei publice in favoarea unei ,,Dacii Mari”. Sacareanu, redactorul adjunct de la “Romana libera”, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit carora romanii de acolo ii asteapta cu bratele deschise pe fratii lor”. (Arhivele St. Buc., Colectia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.- Akten, K.159)

 

Tradatorii

Un alt un raport confidential catre Kalnoky, ministrul de Externe al Austro- Ungariei, informa despre o alta adunare a ,,Societatii Carpatii”, din care rezulta ca un anume Lachman, redactor la ziarul “Bukarester Tageblatt” si foarte activ spion austriac, avea ca sarcina urmarirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. In contextul notei informative se mai numeste un agent din vecinatatea imediata a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepresedintele “Societatii Carpatii”, despre care se scrie negru pe alb ca este nici mai mult nici mai putin decat spion austriac. (Numele acestuia reapare ulterior in procesul verbal adresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestarii lui Eminescu: “informat de d.d. G. Ocasanu si V. Siderescu ca amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienatie mintala”).

 

Nationalistii, urmariti si de rusi

Eminescu avea o statura publica impresionanta si era perceput drept un cap al conservatorismului dar si al luptei pentru unitate nationala, coordonata ulterior printr-o intreaga retea de societati studentesti din orase centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politica a romanilor. Pe langa ,,Societatea Carpatii”, au mai aparut la Budapesta Societatea “Petru Maior”, la Viena “Romania juna”, la Cernauti “Junimea”,”Dacia”, “Bucovina si Moldova”, in Transilvania societatea “Astra” si, in vechea Romanie, “Liga pentru unitatea culturala a tuturor romanilor in vechea Romanie”, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizatii se aflau in obiectivul serviciilor secrete ale Rusiei tariste si Austro- Ungariei, fiind intens infiltrate si supravegheate. Colectia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios.

 

Incomodul Eminescu

Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, il insarcinase pe F. Lauchman in acest sens: ,,Eminescu este in permanenta urmarit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observatie miscarea “iridenta” a ardelenilor din Bucuresti si ale carui rapoarte sunt astazi cunoscute”. O nota informativa a baronului von Mayr denunta articolul lui Eminescu din “Timpul”, privitor la expansiunea catolicismului in Romania. In 1883, Eminescu realizeaza un tablou al maghiarizarii numelor romanesti in Transilvania si il ridiculizeaza pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamna guvernul liberal pentru politica externa si interna, denunta cardasia conservatorilor cu liberalii si devine o povara incomoda pentru toata lumea. Tiradele si intransigenta sa deranjau pe toata lumea. Eventualitatea ca acesta sa devina candva parlamentar – ca multi alti ziaristi, ar fi fost nefasta pentru puterile externe din jurul Romaniei, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil si neconvenabil intereselor acestora.

 

Stia ca i se pregateste ceva

Eminescu este informat si simte ca i se pregateste ceva. In 28 iunie 1883 se strange latul. Este luat pe sus de politie si bagat cu forta la ospiciu. Sunt incalcate desigur toate normele legale si i se insceneaza unul dintre cele mai murdare procese de defaimare si lichidare civila, la care au participat inclusiv “apropiati” interesati prin diferite mijloace. Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importanta pentru istoria si politica Romaniei nu doar datorita arestarii lui Eminescu. Exact in aceasta zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu statul roman timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegrama lui Carol I, prin care Germania ameninta cu razboiul. In cursul verii, Imperiul Austro-Ungar a executat manevre militare in Ardeal, pentru intimidarea Regatului Romaniei, iar presa maghiara perorase pe tema necesitatii anexarii Valahiei. Imparatul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de amenintari, in care soma Romania sa intre in alianta militara, iar Rusia cerea, de asemenea, satisfactii.

 

Interzis si internat

Guvernul a desfiintat “Societatea Carpatii” chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucuresti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Odata cu arestarea si internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii si perchezitii ale sediului “Societatii Carpatii” au fost devastate sediile unor societati nationale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagra a Vienei si au fost intentate procese ardelenilor. Exact in aceasta zi trebuia de fapt sa se semneze Tratatul secret de alianta dintre Romania si Tripla Alianta, formata din Austro-Ungaria, Germania si Italia. Tratatul insemna aservirea Romaniei Austro-Ungariei in primul rand, ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucurestiul era dominat de ardeleni, care, ridicau vocea din ce in ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile romanilor asupriti de unguri. Eminescu era in centrul acestor manifestari. Tratatul urma sa interzica brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar conditia semnarii tratatului era anihilarea revendicarii Ardealului de la Bucuresti.

 

Suprimarea incepe de la 33 de ani

“Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Asa-zisele “interese de stat” l-au nimicit pe tanarul redactor – potentiala mare figura politica a Romaniei Mari, tocmai in anul cand implinea 33 de ani, varsta jertfei lui Ioan Botezatorul si a lui Iisus. Tratatul a fost semnat pana la urma in septembrie 1883, ceea ce a mutat lupta ardelenilor in Ardeal. Ce urmeaza in anii urmatori este un cosmar – bine regizat, in care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberata si va duce la moartea sa. Politia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele si toate documentele – cica sa nu fie distruse – depunandu-le la Academie dupa ani buni. Eminescu nu si-a mai vazut niciodata corespondenta, cartile, notele. In manuscrisele din acei ani, cele care au scapat nedistruse de Maiorescu sunt insemnari derutante, care arata nivelul la care era hotarat sa actioneze Eminescu ca lider al “Societatii Carpatii”. Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecintelor unei aliante a Casei Regale din Romania cu lumea germana, proiecte cu adevarat “subversive”, mergand pana la o rasturnare a lui Carol. Este usor de inteles ca actiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipica a “masurilor active” specifice serviciilor secrete de acum dar si de atunci. Nimic nou sub soare pe campul “operativ”.

 

Otravit cu mercur

Se lanseaza zvonul nebuniei inexplicabile, se insista pe activitatea sa poetico-romantica, se inventeaza povestea unei boli venerice. Este apoi otravit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este batut in cap cu franghia uda, i se fac bai reci in plina iarna, este umilit si zdrobit in toate felurile imaginabile. Nu mai are unde sa scrie, se resemneaza cu situatia sa de condamnat politic si isi asuma destinul – nu fara insa a lupta pana in ultima clipa. In 1888, Veronica Micle reuseste sa il aduca pe Eminescu la Bucuresti, unde urmeaza o colaborare anonima la cateva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemica ce va zgudui guvernul, rupand o coalitie destul de fragila, de altfel, a conservatorilor (care luasera, in fine, puterea) cu liberalii. Repede se afla, insa, ca autorul articolului in chestiune este “bietul Eminescu”. Si tot atat de repede acesta este cautat, gasit si internat din nou la balamuc, in martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politica pusa la index. Defaimarea sa nu a incetat nici astazi, la mai bine de 120 de ani de la uciderea sa. Adevarate campanii continua si azi. I se fac rechizitorii si procese de intentie si este denigrat de anti-romani.

 

Eminescu nu a fost nebun

Abia recent s-a dovedit, prin contributia unor specialisti in medicina legala – cum este Vladimir Belis, fost director al Institutului de Medicina Legala, sau cu aportul doctorului Vuia, ca mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasa speta.

Punand cap la cap toate dovezile stranse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari din domeniul patologiei creierului, sunt cat se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut o dementa paralitica”. Lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 iunie 1889, existand un raport depus la Academie, nesemnat insa. Creierul sau, dupa autopsie, s-a constatat ca are 1495 de grame, aproape cat al poetului german Schiller. Iar apoi este “uitat” pe fereastra, in soare. Creierul sau era o dovada stanjenitoare a falsitatii teoriei sifilisului – deoarece aceasta boala mananca materia cerebrala. In manualele de astazi continua prezentarea deformata a adevarului in ce il priveste pe Eminescu. Insa propagarea operatiunii de dezinformare in care cad multi, din necunostinta de cauza, este inceputa de pe vremuri de serviciile secrete al Austro-Ungariei si continuata apoi de dusmanii Romaniei. “Tinta” Eminescu inca preocupa diferite cancelarii si “grupuscule elitiste” – in fapt extensii ale unor grupuri de putere care isi perpetueaza misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale Romaniei.

Eminescu, a carui zi se sarbatoreste maine, este poetul national al Romaniei. Gresit! Eminescu nu este numai atat. La 20 de ani de la momentul 1989, cand s-au implinit 100 de ani de la uciderea “romanului absolut” – cum ii spunea Tutea -, iata, putem dezvalui public mult mai multe despre necunoscutele “Dosarului Eminescu”, despre razboiul nevazut dus de militantul Mihai Eminescu pentru visul sau, facerea “Daciei Mari”, sub semnul lui “J(esus) CH(ristus) D(aco) Romanorum” (cf manuscrisului 2292, f.38.r).
La 120 de ani de la anul eliminarii fizice a ganditorului national – dupa ce, deja, la 33 de ani, fusese ucis civil: arestat, bagat la nebuni si interzis – un grup de cercetatori si ziaristi refac, pas cu pas, misterele vietii si mortii lui Eminescu, ale razboiului nevazut dus, neincetat, pentru idealurile nationale.

 

Putina lume stie, chiar si azi, ca militantul Mihai Eminescu, membru al societatii cu caracter secret “Carpatii”, constituita, poate nu intamplator, intr-o zi de 24 ianuarie, era urmarit pas cu pas de agentii Imperiului austro-ungar, pentru care devenise “periculos”. “Carpatii” milita pentru Unirea Transilvaniei cu tara si Eminescu deranja. Atat de mult incat P.P. Carp ii scrie de la Viena lui T. Maiorescu celebra sentinta: “Si mai potoliti-l pe Eminescu!”. Maiorescu era agent al imperiului, dupa cum o dovedesc astazi istoricii eminescologi. In “Carpatii”, pentru a-i supraveghea activitatile lui Eminescu, este introdus Slavici, la randul sau spion al Vienei, care ii da rapoarte amanuntite lui Maiorescu. “Controlorul” Slavici il si gazduia. Sotia lui Slavici, Ecaterina Szoke Magyarosy, este cea care invoca prima “nebunia” lui Eminescu, in depesa pe care i-o trimite lui Maiorescu in fatidica zi de 28 iunie 1883, soldata cu internarea jurnalistului: “Domnu Eminescu a innebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte reu”. Deja Eminescu i se confesase lui Creanga privind revolverul pe care il purta asupra sa: “Imi este frica sa nu ma ucida cineva”.
“Argus!” ii strigase Eminescu lui Maiorescu, pe peronul garii, in timp ce era bagat intr-un tren cu destinatia Viena, la o zi dupa ce fusese scos de la nebuni si tot la o zi dupa ce Romania semnase Tratatul de “neagresiune” cu Imperiul lui Franz Iosef. Acelasi imparat care isi pusese apostila pe o Nota informativa din 1882 privind o intrunire secreta a societatii “Carpatii”, livrata de Baronul von Mayr, ambasadorul sau la Bucuresti, in care se arata: “Eminescu, redactorul sef al ziarului <> a facut propunerea ca studentii transilvaneni de natiune romana, care umbla pe la scolile de aici pentru invatatura, sa li se incredinteze pe timpul vacantei lor acasa ca sa lucreze pentru pregatirea publicului in favoarea unei Dacii Mari”. Romania Mare.
La fel de putina lume stie cum a fost ucis Eminescu, in urma cu 120 de ani: cantand “Desteapta-te romane!”. Confesiunea martorului ocular care a asistat la momentul mortii lui Eminescu, frizerul sau, a fost descoperita de profesorul Nae Georgescu si introdusa in volumul “Boala si moartea lui Mihai Eminescu”: “Ia asculta, Dumitrache, hai prin gradina, sa ne plimbam si sa te invat sa canti Desteapta-te romane!”(…) Si a inceput sa cante Desteapta-te romane!, si eu dupa el. Canta frumos, avea voce. Cum mergeam amandoi, unul langa altul, vine odata pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova si, pe la spate, ii da lui Eminescu in cap cu o caramida pe care o avea in mana. Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos cu osul capului sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunandu-mi: <<…Asta m-a omorat!>>. “Aceasta “afacere”, in care au participat imparati, regi, amici, dame, informatori, tradatori, plagiatori, homosexuali, agenti multipli etc., devine descifratoare pentru istoria Romaniei si, un strop, pentru istoria Europei. Descifrarile si dezvaluirile ne vor ajuta sa intelegem de ce si atunci, si astazi a fost asa si nu altfel”, scrie filosoful Constantin Barbu in preambulul uriasei sale lucrari in 10 volume, de 7000 de pagini, “Codul invers”.
“Asadar, Eminescu e poetul national si expresia integrala a sufletului romanesc pentru ca ne-a dat de lucru pentru sute de ani, pana va secatui mitul sau viu, o data cu disparitia neamului romanesc”, spune eminescologul Theodor Codreanu. Legea lui Eminescu, care ne ramane, e simpla: “Oare n-am uitat cumva ca iubirea de patrie nu e iubirea braz­dei, a taranei, ci iubirea trecutului?”.

Victor RONCEA