Parcursul lung si sinuos al negocierilor internationale privind reglementarea navigatiei pe Dunare, in conformitate cu prevederile exprese ale Tratatului de la Berlin, art. 55 si 57(1), a condus la o uzura accentuata in relatiile bilaterale romano-austro-ungare, ca urmare a faptului ca imperiul intentiona sa obtina suprematia pe artera fluviala, intre Portile de Fier si Braila, cu pretul incalcarii suveranitatii si intereselor Romaniei. De la insinuari si acuze reciproce, amplificate de publicatii din Romania si din strainatate, in special din Austro-Ungaria, Germania, Franta, Marea Britanie si Belgia, pana la manifestari acute ale fenomenului imperial,(2) s-a ajuns la incercari de discreditare si izolare a tarii noastre, la sanctiuni economice si comerciale, acte de intimidare, culminand cu intreruperea relatiilor diplomatice si obligarea Guvernului roman de a-si cere public scuze la data de 15 decembrie 1881, pentru a doua oara dupa 1867, sub pretextul adoptarii unor masuri considerate vexatorii pentru supusii austrieci.
Conferinta de la Londra, din februarie aprilie 1883, nu a rezolvat diferendul din relatiile romano-austro-ungare, scopul ei dovedindu-se, dupa cum releva si Eminescu, reinterpretarea textului acordului in functie de noile interese ale marilor puteri(3).
Partile au continuat sa se suspecteze si sa se acuze reciproc. Reprezentantii Austro-Ungariei nu concepeau ca dreptul si demnitatea unui stat mai mic puteau sa conteze cat interesele si onoarea unui imperiu. Confruntarea, incurajata discret de puterile care se opuneau Austro-Ungariei, s-a transferat adesea in presa, luand aspecte dure, de provocare. Oficioasele din cele doua state au contribuit din plin la tensionarea relatiilor bilaterale, insinuand si exagerand faptele.
Eminescu se considera in miezul evenimentelor. In pofida solutiei de compromis, impuse de conferinta prin adoptarea anteproiectului francez Barrere, Romania a contestat ferm hotararile adoptate. Propunerea Barrere, desi in aparenta era o solutie rezonabila, in realitate avantaja imperiul prin faptul ca Serbia, ca membru al Comisiei Europene a Dunarii, ii acorda votul, precum si prin aceea ca prevederile articolelor 97 si 98 din Regulament permiteau statelor straine sa-si elaboreze legi si sa desfasoare activitati de politie in apele teritoriale care nu le apartineau(4).
Eminescu apreciaza ca neavenita prestatia de negociator a Frantei, pe motiv ca nu era competenta sa reprezinte interesele Austro-Ungariei pe Dunare, ca relatiile dintre Romania si imperiu erau deschise si ca atitudinea exprimata contravenea intereselor Europei, de exercitare a autoritatii intre Portile de Fier si Galati.
Anterior Conferintei de la Londra, Romania a incercat, fara succes, sa obtina castig de cauza, ca tara independenta, consultand si solicitand sprijinul marilor puteri.
Eminescu a remarcat faptul ca, in context, s-au manifestat aceleasi interese, aceleasi rivalitati, combinatii si practici specifice luptelor hegemonice, in care actorii isi schimbau intre ei rolurile, in farsa la care Romania, ca si la Berlin, era invitata sa asiste, dar nu sa participe. Cu si fara asentimentul oamenilor politici care finantau Timpul, s-a implicat in problema ca intr-o cauza personala, cum a procedat si in alte imprejurari in care au fost amenintate sau lezate interesele romanesti.
Aprecia ca, daca Marea Neagra a constituit, dupa razboiul Crimeii, motiv pentru ultima confruntare armata dintre Rusia si Turcia, in viitor Dunarea putea oferi un motiv care ar fi apropiat Rusia si Marea Britanie impotriva Austro-Ungariei si Germaniei, fapt confirmat in 1914, la declansarea primului razboi mondial. Din aceste considerente, Eminescu a acordat asa-zisei chestiuni dunarene o importanta speciala, afectandu-i chiar mai mult spatiu tipografic decat razboiului de independenta.
Cu minutiozitatea si perseverenta caracteristica, a urmarit evolutia negocierilor/confruntarilor ocazionate de Conferinta de la Londra, selectand si valorificand in Timpul informatii din surse oficiale romanesti si straine, in special austro-ungare, germane, franceze, engleze, rusesti si italiene.
In jurul problemei si-a cristalizat idei si teze privind aspecte negative ale controlului strain asupra navigatiei pe Dunarea interioara, precum afectarea suveranitatii de stat, prin impunerea unor dependente specifice protectoratelor, prejudicierea dezvoltarii industriei nationale, agriculturii, comertului, transportului feroviar, boicotarea unor reglementari de natura sa protejeze si sa favorizeze interesele romanesti in domeniul valorificarii materiilor prime si fortei de munca s.a.
In context, a reluat teme de actualitate, pe care le abordase in stransa legatura cu razboiul de independenta privind neutralitatea, aliantele militare, situatia romanilor din afara granitelor, relatiile cu vecinii s.a.
Problema l-a absorbit in asa natura incat, dupa Tratatul de la Berlin, majoritatea ideilor si pulsiunilor sale avea ca punct de plecare acest subiect. In ultimii ani de gazetarie, Eminescu a deservit un veritabil comandament de criza in jurul chestiunii dunarene, dezvaluind opiniei publice atitudini duplicitare ale marilor puteri, acte de tulburare interesata a relatiilor dintre statele balcanice, intelegeri secrete, preocupari de impunere a protectoratului austro-ungar asupra noilor formatiuni statale de la Dunare, sub pretextul unor actiuni pacifiste, umanitare, culturale, religioase s.a. Releva ca impotriva Austro-Ungariei si Germaniei, care transasera in favoarea lor controlul asupra Dunarii, existau preocupari de contestare din partea Rusiei, Marii Britanii si Frantei, care reclamau libertate totala de navigatie pe fluviu.
Din analiza evenimentelor internationale importante, Eminescu a descifrat mutatiile si tendintele intervenite in atitudinea marilor puteri fata de Romania, imprejurarile si cauzele acestora, sugerand factorilor politici romani promovarea unei politici realiste, flexibile, permanent adecvate intereselor nationale, care sa ia in calcul constantele si variabilele relatiilor dintre marile puteri, precum si riscurile unor atitudini partinitoare ori hazardate.
Cu referire la rezolutiile Conferintei de la Londra, dincolo de tonul sau alternand intre ironie si sarcasm, se retine o buna cunoastere a problemei, o judecata matura, orientata preponderent constructiv. Eminescu schiteaza cu acest prilej un tablou semnificativ al atitudinii marilor puteri fata de Romania in perioada imediat urmatoare recunoasterii independentei de stat, avand ca elemente de cadru vulnerabilitati interne grave, din sfera politicului:
“Admirabila dibacie a oamenilor nostri de stat fu in timpii din urma atat de mare incat toate puterile intrunite in Conferinta au fost in contra noastra si singurul nostru aparator din ironie Austria.
Germania, careia ne-am aplecat in toate cele, tara de nastere a regelui nostru, o putere ce nu are nici un interes imediat la Dunare, e in contra primirii noastre in Conferinta. Franta, careia ii datoram nu numai cultura, dar si ideile noastre nesanatoase, din iubire pentru care am devenit niste maimute ale ei, imbatranindu-ne inainte de vreme pentru a aduce macar cu ea (se refera la reforme n.n.), ea e mai papala decat papa, mai austriaca decat Austria si, fara nici un castig pentru sine, din contra, cu perspectiva de-a pierde simpatiile pe care-a stiut sa le inspire in trecut, ajunge a cere executarea (Romaniei n.n.), in numele Europei. Italia, obiectul afectiunilor noastre, pana si inutila Turcie, toate cu cate n-avem a imparti nimic, nici in clin, nici in maneca, in contra-ne, iar pentru noi… cine? Adversarul. (…) Toata politica noastra sta in fata lumii atat de inepta, incat insusi adversarului i s-a facut mila de ea (…), iar tara aceasta ametita ca un taur de demagogia ei interna (…) e distrasa de la cestiunea cea mare, pierde ca pe niste carti de joc simpatiile tuturor popoarelor europene, pentru a se ocupa de (…) reusita in alegeri”.(5)
Realizeaza ca intrunirea de la Londra se derula dupa un scenariu supervizat de cancelarul german in cadrul caruia Romania urma sa fie determinata sa solicite un rol in alianta pe care Germania tocmai o concepuse, pentru a para o eventuala revansa a Rusiei si Frantei. Intuieste substratul tatonarilor si regruparii puterilor dupa Tratatul de la Berlin: alianta secreta germano-austro-ungara din octombrie 1879, indreptata impotriva Rusiei si Frantei; reinnoirea Aliantei celor Trei Imparati la initiativa Rusiei, ca raspuns, dar si in scop de contracarare a Marii Britanii (iunie 1881); Tratatul de alianta dintre Germania si Austro-Ungaria (1882), care va deveni Tripla Alianta (octombrie 1883), s.a.
Celelalte aranjamente intre puteri, stabilite la Londra, aveau si ele semnificatia lor: Rusia abandonase Romania, cointeresata de Austro-Ungaria prin promisiunea cedarii bratului dunarean Chilia, Marea Britanie prin primirea Egiptului, iar Austria, potrivit aprecierii lui Eminescu(6), “cauta a indulci, prin politete cel putin, hapul amar al vasalitatii economice si politice” (7).
In timpul lucrarilor Conferintei de la Londra, in replica la un articol publicat in independence Roumaine, prin care se aduceau acuze Opozitiei din Romania, pe motiv ca nu sprijinea politica guvernamentala, Eminescu face un veritabil rechizitoriu puterilor participante. Retoric, denunta ca, la Londra, se savarsise un act premeditat impotriva Romaniei prin incalcarea, in coniventa, a tratatelor de la Paris si Berlin: “Tratatele se mentin in vigoare prin echilibrul real al puterilor, prin raporturi oarecum de greutate si de forta “, “dreptul scris e mai mult arma celui slab si nu mijloc de a trezi constiinta acestui echilibru”(8).
Pe parcursul abordarii problemei dunarene, Eminescu isi cristalizeaza teza privind echilibrul puterilor. Intemeindu-se pe argumente teoretice si practice, propune solutii pe care le motiveaza riguros, vizand adaptarea politicii romanesti la realitatea geopolitica si la rolul impus de ponderea si impactul factorilor determinanti.
Reproseaza faptul ca, desi neriverana, Austria revendica presedintia Comisiei Europene Dunarene si votul preponderent, fapt semnificand, in opinia sa, exercitarea controlului asupra Dunarii intre Portile de Fier si Marea Neagra, cu desconsiderarea intereselor statelor dunarene si incalcarea suveranitatii lor. Incepand din toamna anului 1878, publica numeroase articole critice prin care face presiuni asupra Guvernului roman, in scopul de a nu ceda pretentiilor imperiului, traducand si reproducand in Timpul comentarii ample din presa occidentala si ruseasca, menite sa furnizeze argumente suplimentare Puterii de la Bucuresti.
Sesizeaza ca Guvernul austriac lansa, prin intermediul oficioaselor din Viena, amenintari impotriva Romaniei, a primului-ministru I.C. Bratianu si a ministrului de Externe M. Kogalniceanu, invocand consecintele unor pretinse “actiuni sovine”, “agitatii impotriva prevederilor Tratatului de la Berlin”, boicotand exporturile romanesti de cereale prin Portile de Fier si Sulina ori avertizand asupra intentiilor de compromitere a traficului feroviar romanesc, prin abandonarea traseelor din Romania si realizarea unor comunicatii in sudul Dunarii, pe directiile Constantinopol si Salonic(9).
In aceeasi nota, ministrul ungar de Externe G. Kalnoky reprosa, in februarie 1883, oficialilor romani tolerarea miscarilor iredentiste, “agitatiilor facute de straini”(10).
Din presa franceza retine riscuri la care erau expuse statele balcanice riverane, in cazul acceptarii pretentiilor Austro-Ungariei, si incurajari la rezistenta, sugerand ca tara avea de partea sa puterile europene care se considerau lezate:
“Cestiunea libertatii Dunarii devine din ce in ce mai grava. Natiunea romana, care se simte amenintata in interesele ei vitale, impinge pe guvern sa reziste absolut pretentiilor Austro-Ungariei. Romanii au incredere in izbanda silintelor lor. Ei isi zic ca si acum staruinta lor de a nu ceda va da timp unora dintre puterile ce ezita inca, de a se lamuri si de a intelege ca pe Dunare Romania apara interesele Europei insasi” (extras din Echo de France; sublinierile ne apartin)(11).
1. “Dictatura pe Dunare ar duce cu sine, fara indoiala, dictatura asupra micilor state tarmurene. Siguri de sprijinul Europei, oamenii de stat din Bucuresti vor sti sa apere interesele legitime ale tarilor si dezvoltarea cestiunii Dunarii va proba daca un regat e in stare de-a implini rolul pe care i l-a insemnat cursul istoriei popoarelor si pozitia geografica a teritoriului ei” (extras din Messager de Vienne)(12).
In polemica angajata pe cont propriu cu publicatii din acest spatiu, respinge argumentele de mare putere, prin invocarea dreptului international: “Austro-Ungaria nu are in apele Dunarii de Jos nici un drept, absolut nici unul, decat acela pe care il are China si Japonia si orice alta putere de pe glob: dreptul liberei navigatiuni.
Interese o fi avand, nu tagaduim, dar drepturi nu are si o dovada ca nu le are e ca umbla dupa ele cu lumanarea si poate ca va gasi din nou ceea ce cauta: pricina si cearta Daca din realitatea ca exista negot austriac pe Dunarea de Jos, si exista pentru ca am ingaduit sa existe, poate rezulta ceva din realitatea si mai mare ca o jumatate a poporului romanesc traieste in statul Habsburgilor rezulta, in mod legitim, asteptarea ca sa ne vedem respectate limba, datina, individualitatea noastra, bunurile constiintei noastre” (13).
Pe fond accentueaza ca “nicicand un interes nu e un titlu de drept”,(14) si ca “noi, romanii, avem cele mai mari interese in Ardeal, intrucat 2/3 din populatia din regiune era compusa din conationali”(15).
Eminescu nu exprima decat intr-o masura neinsemnata punctul de vedere conservator care, prin junimisti, inclina spre o apropiere fata de Austro-Ungaria. Respinge, in principiu, actiunile de politica guvernamentala in problema, pe motiv ca incalcau echilibrul puterilor si ca erau marcate de inconsecventa si obedienta.
Campania de presa in favoarea sustinerii intereselor romanesti pe Dunare, deosebit de intensa, comparabila celei din preajma intrarii Romaniei in razboiul impotriva Turciei, a determinat Guvernul roman sa adopte o pozitie categorica in apararea intereselor nationale, exprimata si in mesajul Tronului din 15 noiembrie 1881:
“Ingrijirile ce au desteptat in tara chestiunea Tratatului Dunarii sunt legitime. Necesitatea de a atrage cat mai mult in porturile noastre, in sus ca si in jos de Galati, vasele de comert straine si pavilioanele de orice nationalitate este cu atat mai viu simtita cu cat comertul nostru intampina adesea, la exportul pe fruntariile de uscat, felurite piedici si cu cat de la un timp incoace, sub cuvant de epizootie, el este chiar amenintat de a-si vedea inchise cu desavarsire acele fruntarii in ce priveste exportul de vite mari.” (16)
La o analiza atenta, rezulta ca textul, care a atins susceptibilitatea Austro-Ungariei, nu continea nimic exagerat, nimic ofensator, constituind in fapt un pretext asteptat pentru sanctionarea Romaniei. Oficialitatile romane reclamau, pe un ton deosebit de moderat, necesitatea adoptarii unor masuri indreptatite pentru protejarea intereselor sale economice, afectate grav de catre imperiu atat prin controlul sever asupra comertului pe Dunare, cat mai ales prin incalcarea Conventiei comerciale bilaterale.
Faptul a fost urmat de intreruperea relatiilor diplomatice cu Romania.
Din oficiosul maghiar Pesther Lloyd, Eminescu extrage si reproduce in Timpul acuze formulate pe un ton jignitor si amenintator:
“Cand, dupa ani de munca, prin acte de abnegatie si sacrificii ajungem a stabili cu puterile mari ale Europei relatiuni clare si hotarari determinate, e destul ca unul din micile state din Balcani sa ne stea-mpotriva c-o aroganta indrazneala, pentru ca sa se desfasoare numaidecat nu numai intregul problem al politicei noastre orientale, ci chiar acela al relatiunilor noastre europene. Cine sta dindaratul vasalilor eliberati, cine-i mana-nainte?… Vor inadevar sa ne aranjam astfel incat intreaga noastra politica europeana sa atarne de bunul plac al Romaniei …? E treaba noastra de-a pedepsi aroganta impotriva noastra a micilor state vecine.” (17)
Pozitia sa fata de publicatia maghiara, adoptata la 13 decembrie 1881, a fost deosebit de prompta si inteligenta. In esenta a ironizat sec “vitejia la distanta”, calificand provocarea “lucru comod, admirabil, insa fara efect”.
Eminescu acuza Puterea ca nu a actionat oportun pentru a transa situatia in favoarea sa, subliniind ca “au existat momente in care interesele nici unei puteri nu fusesera angajate prin documente” si ca nu se punea problema solicitarii sau acordarii de compensatii.
Adauga faptul ca in negocieri au fost implicate persoane despre a caror fidelitate fata de Romania ar fi existat “grave banuieli”, suspectand aservirea intereselor economice ale tarii fata de Austro-Ungaria(18). Il viza pe ministrul de Externe Vasile Boerescu, cel care, potrivit afirmatiilor lui Mihail Kogalniceanu, ar fi facut cesiuni Austro-Ungariei, incheind cu imperiul un acord secret in problema, defavorabil Romaniei.
Eminescu evalueaza in mai multe randuri stadiul Cestiunii Dunarii, relevandu-i parcursul si impactul asupra intereselor Romaniei. Prezinta neutral diferentele de vederi exprimate in Comisia Europeana a Dunarii, ulterior in Comisia Mixta, solutiile propuse pentru depasirea situatiei, exprimandu-si convingerea ca interesele se puteau armoniza prin “bunavointa reciproca si spirit de dreptate”. Se pronunta constant in favoarea pastrarii neutralitatii, fiind convins ca numai astfel Romania putea “sa tie cumpana, fara jignirea intereselor justificate ale puterilor”(198), in beneficiul securitatii sale nationale:
“Sa nu se uite ca ratiunea de a fi a statului nostru e nationalitatea noastra. Orice propunere dar, care nu s-ar acorda cu acest sentiment general al tarii, care n-ar cuprinde in el garantiile de existenta si de dezvoltare pentru elementul romanesc, ar gasi poate momente in care s-ar impune ca o necesitate, dar n-ar forma nicicand baza unei politici traditionale a romanilor.” (20)
Din aceste considerente, invita la moderatie, reamintind ca romanii “au platit imprudente mici cu pierderi mari”.
Multe dintre ideile prin care Eminescu lua pozitie categorica impotriva pretentiilor austro-ungare in chestiunea Dunarii au ca punct de plecare reglementarile privind navigatia pe fluviu, instituite in secolul al XIX-lea, cu ocazia congreselor de la Viena, Paris si Berlin, studiile lui Mihail Kogalniceanu pe aceasta tema, publicate in 1882, si discursurile lui I.C. Bratianu din Parlament.
Din perspectiva dreptului international contesta constituirea Comisiei Europene a Dunarii si indeosebi a Comisiei Mixte de supraveghere a navigatiei pe fluviu, pe motivul incalcarii suveranitatii statelor riverane situate pe cursul inferior al Dunarii, al afectarii intereselor economice si comerciale. Eminescu sustine pertinent contraproiectul romanesc, protocolul din 23 27 martie 1882 privind regulamentul de navigatie si statele participante la redactarea documentului.
Oportunitatea si coerenta demersului sau in chestiunea dunareana se evidentiaza mai ales in contextul constituirii regatului Romaniei si conflictului diplomatic cu Austro-Ungaria, din noiembrie 1881, cand interventiile sale polemice impotriva unor oficioase straine, care colportau aprecieri tendentioase ori vexatorii, s-au constituit in replici convingatoare, intemeiate pe prevederi ale dreptului international si pe interesele nationale legitime ale Romaniei.
Atitudinea sa in problema dunareana, prin profunzimea argumentelor si intensitatea cu care a fost exprimata, a contribuit la fundamentarea deciziei Guvernului de respingere a hotararilor abuzive adoptate la Conferinta de la Londra.
Din pacate, Eminescu nu a putut sa se bucure de rezultatul interventiilor sale, din cauza imbolnavirii grave, in iunie 1883, si izolarii totale prin masuri medicale si administrative.(21, 22) Peste cateva luni, Regulamentul de navigatie, intocmit in mai 1882 de catre Comisia Europeana Dunareana, devenea caduc, in urma complicarii relatiilor internationale si renuntarii Austro-Ungariei la pretentiile sale sustinute cu atata asiduitate si fermitate, in intentia atragerii Romaniei in Tripla Alianta. Influenta Rusiei in chestiunea dunareana avea sa creasca insa discret, constituind, intre altele, una din cauzele primei conflagratii mondiale, asa cum anticipase Eminescu.
Note
1. C. Hamangiu, Codul General al Romaniei, vol. II, Editura Alcalay, Bucuresti, 1907, pag. 411 si 412.
2. Ilie Badescu, Sociologie eminesciana, 1994, Editura Porto Frnaco, p. 104-106
3. Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei RPR, pag. 262.
4. Gheorghe Cazan, Serban Radulescu-Zonner, Romania si Tripla Alianta, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1979, pag. 85 si 86.
5. Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei RPR, pag. 254 si 255.
6. Academia Romana, Istoria romanilor, vol. VII, tom II, pag. 239.
7. Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei RPR, pag. 252.
8. Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei RPR, pag. 262.
9. Eminescu, Opere, XII, Editura Academiei RPR, pag. 416.
10. Gheorghe Cazan, Serban Radulescu-Zonner, op. cit., pag. 88.
11. Eminescu, Opere, XII, Editura Academiei RPR, pag. 406.
12. Eminescu, Opere, XII, Editura Academiei RPR, pag. 407.
13. Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei RPR, pag. 90 si 91.
14. Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei RPR, pag. 109.
15. Ibidem.
16. Titu Maiorescu, Istoria politica a Romaniei sub domnia lui Carol I, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994, pag. 129.
17. Eminescu, Opere, XII, Editura Academiei RPR, pag. 438.
18. Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei RPR, pag. 260.
19. Eminescu, Opere, XI, Editura Academiei RPR, pag. 455.
20. Ibidem.
21. N. Georgescu, A doua viata a lui Eminescu, Editura Europa Nova, Bucuresti, 1994, pag. 140;
22. Theodor Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu, Editura Serafimus, Brasov, 1999, pag. 78.
GEORGE ENE