Una din primele persoane care au sesizat lovitura de maestru a lui Maiorescu a fost Ibraileanu, care scria: “Putea, oare, teoreticianul devenit faimos, al paturilor superpuse, apostolul nationalismului, dusmanul marelui partid liberal, tribunul zilnic al durerilor grave ale poporului sa publice: ?Mi te da cu totul mie ?, ?Nu zi ba de te-o cuprinde ?. (…). Or, chiar si acestea, nepotrivite pentru un luptator politic, cum era el atunci: ?Mai am un singur dor/ In linistea serii/ Sa ma lasati sa mor ? ori ideea de sinucidere din ?Se bate miezul noptii ? (…). Nu cumva acum, la maturitate, si cind avea un stagiu de om public, ca teoretician al unei grave ideologii sociale si nationale – nu cumva credea ca nu i-ar fi sezut frumos sa publice si elegii amoroase ori invitatii la dragoste si alte poezii ?usoare ? – si unele traduse?”. Volumul de poezii are un succes teribil, multe versuri devin suport pentru romante ieftine, cintate in cafenele si saloane, pierzindu-si profunzimea. Eminescu este internat intr-o serie de sanatorii din tara si strainatate, insa starea sanatatii sale era foarte buna, dupa cum marturiseste Ioan Slavici: “Repausul medicamentos sustinut cu indirjire de Mihail Eminescu pe timpul fugii din Bucuresti la Viena si apoi la Florenta l-a adus in tara sanatos”.
Eminescu insusi, viu si dornic sa reintre in presa, isi va asculta “prohodul” in aceasta paranteza a anilor interzisi, 1884-1888. Citeodata se va revolta, va sparge vitrinele librariilor, isi va lua volumul de poezii din raft si-l va arunca in noroi, calcindu-si-l in picioare: atunci fortele de ordine vor interveni prompt si-l vor duce pe “insurgent” la politie. Cum altfel ar fi actionat un om care se stia si se vedea zilnic “vizat” pentru distrugere (la persoana si poate in persoana)?. Asa s-a intimplat la 8 noiembrie 1886, de ziua Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavril, la Iasi: poetul a fost “impachetat” pe loc si dus, ca alienat psihic, la stabilimentul rudimentar de la Minastirea Neamt. Pe linga aruncarea in noroi a propriului volum de versuri, de ziua onomasticii sale, i s-a mai adus acuzatia ca “se lua de femei pe strazile Iasilor”, le “apuca de turnura rochiilor”, le “atingea in mers” etc., fara ca vreo dama sa faca reclamatie in acest sens politiei. Ajuns la Neamt, Eminescu isi gaseste linistea. Continua sa scrie in ciuda tuturor. Acolo, la Minastirea Neamt, poetul va definitiva, zic editorii, poezia “De ce nu-mi vii?”, pe care o va trimite spre publicare lui Iacob Negruzzi, la “Convorbiri Literare”, cu acest biletel: “Iti trimit deodata cu aceasta mai multe versuri carora, de ti se par acceptabile, le vei face loc in ?Convorbiri ?. Indealtminterelea, ma aflu bine si sanatos in mijlocul acestor munti si-ti doresc asemenea”. Eminescu era perfect sanatos in perioada in care a locuit la Minastirea Neamt, 1886-1887. Gala Galaction vorbeste despre un Eminescu intreg la minte in momentele respective, marturie stau si actele de bucatarie ale stabilimentului, intocmite de mina poetului. “Intors in casa Henriettei de la Botosani in 1887, Eminescu este supus unui consult medical din care reiese ca era sanatos psihic. In urma unei subscrieri, initiata de elevii Scolii artelor frumoase din Botosani, s-au strins 400 de lei. De mare ajutor au fost acesti bani, caci au permis sa i se aplice un tratament special, multumita caruia starea sanatatii poetului s-a imbunatatit in modul cel mai vadit, caci astazi Eminescu era tot atit de senin cum a fost inainte de boala cea grea de acum patru ani. In 13 iulie, Eminescu, insotit de sora sa si de dl. Grigore Focsa, doctorul de aici, a sosit in orasul nostru cu trenul de la ora 1 p.m. A doua zi, la ora 11 a.m., a avut loc, in casa d-lui St. Emilian, un consult, la care au luat parte d-nii medici: dr. Filipescu, medic primar al orasului Iasi, col. dr. Otremba, medic-sef al Corpului IV Armata, dr. Rigler, dr. C. Bottez si Dr. Negel, profesori la Facultatea de Medicina. Desi mai multi din acesti domni medici aveau sa plece din Iasi inca in 13 iulie, totusi si-au aminat plecarea pentru a-l putea asista pe Eminescu al nostru. In urma unei cercetari minutioase la care l-au supus pe Eminescu, medicii au ajuns la concluzia ca sanatatea lui nu e deloc alterata si ca trebuie a-l supune unui tratament radical numai in ce priveste boala lui cea neglijata, care se manifestase la picioare”. Eminescu era deci sanatos psihic si perfect capabil de a crea. In 1888, Veronica Micle reuseste sa il scoata pe Eminescu din casa surorii sale si il va duce de mina pe poet la Bucuresti, unde el isi va regasi pana de ziarist. Urmeaza o colaborare anonima la citeva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemica ce va zgudui guvernul facindu-l, pentru o clipa, pe Guna Vernescu sa demisioneze rupind o coalitie destul de fragila de altfel a conservatorilor (care luasera, in fine, puterea) cu liberalii. Repede se afla, insa, ca autorul articolului in chestiune este “bietul Eminescu” si repede acesta este cautat, gasit, internat la sanatoriul doctorului Sutu, in martie 1889. (Va urma)
Gabriel Teodor Gherasim, New-York