La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros cere primului presedinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei “cure” pacientului Mihai Eminescu, aflat in casa de sanatate a doctorului Sutu din strada Plantelor. Se constituie un consiliu compus din T. Maiorescu, Dem Laurian, St. Mihailescu, I.L. Caragiale, I.Gr. Valentineanu si Mihail Braneanu, care, convocati conform articolului 440 din Procedura Civila (jurnalul 2783/89), depun la sectia a doua a tribunalului un proces-verbal in care sint de parere ca “boala fiind in recidiva, reclama interdictia pacientului si rinduirea unui tutor care sa poata primi de la stat pensia lui viagera si sa se poata ingriji de intretinerea interzisului”. Procesul-verbal al consiliului este scris in intregime si depus de Titu Maiorescu, care era si avocat. Dupa semnarea actului acestuia (12 iunie 1889) si depunerea raportului medico-legal, iscalit de doctorii Sutu si Petrescu, urmeaza celebrul interogatoriu pentru evaluarea starii psihice a pacientului. Iata interogatoriul lui Eminescu, in ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile inainte de moarte:
– Cum te cheama?
– Sint Matei Basarab, am fost ranit la cap de catre Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus sa ma impuste cu pusca umpluta cu pietre de diamant cit oul de mare.
– Pentru ce?
– Pentru ca eu, fiind mostenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu sa nu-i iau mostenirea.
– Ce-ai de gind sa faci cind te vei face bine?
– Am sa fac botanica, zoologie, mineralogie, gramatica chinezeasca, evreiasca, italieneasca si sanscrita. Stiu 64 de limbi.
– Cine e Poenaru care te-a lovit?
– Un om bogat, care are 48 de mosii, 48 de riuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate si care are 48 de milioane. Trebuie sa subliniem faptul ca acest interogatoriu este construit in intregime pe modelul masonic al cifrelor, ca simbolisme esoterice. Are un anumit numar de cuvinte si litere, corespunzind cifrelor masonice 48 si 64. Raspunsul poetului a ridicat nenumarate semne de intrebare. Eminescu nu era, cu siguranta, mason. Exista ipoteza conform careia Eminescu ar fi raspuns prin codul acesta de sorginte Masonica. Aceasta ipoteza nu poate sta insa in picioare, pentru simplul fapt ca intregul interogatoriu se inscrie in criptologia masonica, si nu doar raspunsurile jurnalistului. Este un interogatoriu fabricat in totalitate. Se poate observa si de catre neinitiati, de exemplu, ca exista 48 de stele in constelatia “Gemenilor”, semn astrologic de importanta mare simbolistica masonica (semnul “Gemenilor” este semnul dualitatii, al dublei realitati, al realitatii tangibile si simbolice). Or, se cunoaste realitatea dubla a membrilor masoneriei din lume, intre rolurile de fiecare zi si cele de “initiati”. Conform numerologiei esoterice, de asemenea, numarul 48 simbolizeaza arta “comunicarii”. Or, Mihai Eminescu devenise un pericol in jocurile politice, tocmai pentru excelarea sa ca si “comunicator” al drepturilor romanilor in propria lor tara, ca sa folosim insesi cuvintele lui Eminescu: ” De la Nistru pin’ la Tisa …”. De asemenea, numarul 64 reprezinta chenarele alb/negru ale binecunoscutului joc de sah; or, acest joc, originar din China (si nu din Egipt, dupa cum se crede eronat), este un joc puternic simbolic, unde “nebunul” sade la curtea regelui si este sacrificat pentru beneficiul “regelui/reginei”. Pseudo-diagnoza de “nebun” si sfirsitul prematur al Marelui Eminescu, pentru “apararea statu-quo-ului politic” (”regele” se temea ca sa nu-i iau mostenirea”), este auto-explicativ. Conform aceleiasi numerologii esoterice, numarul 64 reprezinta mintea in miscare. Or, cum Eminescu si-a folosit mereu mintea in miscare pentru descrierea tristelor persecutii ale poporului roman, cit si pentru motivarea compatriotilor sai inspre eliberare, si asta prin mijloacele sale de comunicare, numerele date, 48 si 64, au nu numai un sens, dar si diverse simbolisme esoterice, ceva ce nici un om nebun n-ar fi fost capabil sa raspunda. Cu toate astea, raspunsurile (in cazul in care chiar apartin poetului) pot contine un simbure de adevar. Matei Basarab a fost intotdeauna domnitorul favorit al lui Eminescu, domnitor cu care se identifica. Se presupune ca respectivul Poenaru chiar l-a lovit pe Eminescu in cap, cu o piatra, eveniment ce a plasat-o pe victima, si nu pe atacant (sic!), in curtea sanatoriului. Petre Poenaru este un personaj real, era tenor, din familia mare a actorilor, asadar lume frecventata de Eminescu. Nu era un strain, un oarecare, ci il cunostea pe poet. Nu se explica insa prezenta acestuia la sanatoriu. Cit despre pusca umpluta cu “pietre de diamant”, din nou raspunsul nu este unul in dodii, ci cu simbolism esoteric; el aminteste de o balada populara: “A plecat la vinatoare/ Sa vineze caprioare/ Caprioare n-a vinat/ Si el singur s-a impuscat/ Cu un pistol de diamant/ Cu gloante de briliant”. Iata-l pe Eminescu pus in postura vinatorului care se autovineaza singur, care cade in propria-i cursa. Teorie aberanta, care nu poate sta in picioare. Eminescu nu putea calcula aceste raspunsuri dupa canoanele masonice, pur si simplu pentru ca nu putea anticipa intrebarile. Si chiar daca am accepta ipotetic ca Eminescu a facut respectivele calcule si ar fi raspuns in functie de fiecare intrebare, aceasta ar demonstra un singur lucru: deplinatatea facultatilor mintale ale poetului. In conditii normale, in care incidentul cu Poenaru ar fi real, Parchetul ar fi trebuit sesizat din oficiu si ar fi trebuit macar interogat si autorul prezumtiv al crimei, numitul Petre Poenaru. Nu exista un asemenea interogatoriu. Trei zile mai tirziu, Eminescu moare subit. Doctorul Vines, care a fost de fata in acel moment, avea sa povesteasca in 1926 exact cum s-au petrecut lucrurile: “Eminescu se asaza pe pat si peste citeva minute cade intr-o sincopa si moare imediat”. Varianta oficiala asupra mortii lui Eminescu este insa “dementa paralitica” (sic!). Inainte insa de a analiza putin moartea lui Eminescu, sa luam in discutie perioada 1884-1889, numita “de mare intunecime” a creatiei eminesciene. Marturiile din epoca atesta insa contrariul: cei care l-au vizitat pe Eminescu la Botosani vorbesc de o puzderie de hirtii scrise de catre poet, unele luate de A.C. Cuza si descifrate, altele luate de rudele poetului. Chiar in strada Plantelor, in mai-iunie 1889, vizitatorii lui Eminescu cel “bolnav” vorbesc de maldare de hirtii scrise de catre el, aruncate la cos ori maturate de femeia de serviciu. Argumentul “creativitatii” cade dintr-un condei in fata abundentei de marturii documentare si, cu el, diagnosticul medical. Intr-adevar, un “paralitic general”, un “abulic in ultimul grad”, acesta este un pacient care nu mai creeaza, nu mai face diferenta intre viata si vis etc. Alexandru Vlahuta, vizitindu-l in spital, il gaseste comunicabil, pregatit sa scrie poezii. Ilarie Chendi, care a stat in gazda pe strada Stirbei Voda nr. 72, pe linga Cismigiu, la aceeasi adresa pe care o avusese si Eminescu in anii ‘80 ai secolului XIX, va povesti cum batrinele gazde, niste nemti, incep a-si aduce aminte: “Si mi-au spus, intre altele, ca dupa moartea lui Eminescu, care a avut loc in 1889, au venit la dinsii doi domni care erau prietenii lui Eminescu si, impachetind toata saracia ramasa in urma lui, au umplut doua cufere cu carti si cu manuscrise si au plecat”. “Legendele” eminesciene vorbesc, insa, pina astazi de “caiete” cu poezii ale poetului, pierdute, furate, ascunse in aceasta perioada. Biografii sai trec sub tacere pina si faptul ca in buzunarul de la haina in care si-a dat duhul, in 15 iunie 1889, se aflau scrise de mina lui poeziile “Viata” si “Stelele in cer”. Prima criza a lui Eminescu, din 1883-1884, cind a fost internat la Dr. Sutu, apoi la Ober Doebing, linga Viena, cit si recidiva din 1886-1887, cind a fost internat la Minastirea Neamtului, institutul pentru alienati, corespund in schimb unei psihoze maniaco-depresive, cu siguranta NU bolii incurabile; in amindoua cazurile a parasit spitalul aproape complet restabilit, cu facultatile intelectuale normale. In 1887, medicii din Iasi, dr. Iuliano Bogdan (semnat doctor de Paris), Hynek, dar mai ales dr. Francisc Iszac au pus diagnosticul unei alienatii mintale provocate de gome sifilitice pe creier si la picioare, incepind un intempestiv tratament antisifilitic, cum se facea pe atunci, cu frictiuni de mercur, in doze enorme, cu efecte, de altfel, nule in sifilisul nervos (oare de ce “nu stia” acest lucru doctorul Izsac?!), dar cu urmari catastrofale toxice. Inca din Renastere se stia, insa, dupa cum povesteste Benvenutto Cellini, ca si-a tratat cu fumigatii de mercur boala galica, dar ca efectul privea doar stadiul primar sau secundar, mai putin pe cel tertiar si deloc sifilisul localizat cerebral. Supradozajul medicamentos a jucat un rol nefast in evolutia bolii poetului. De altfel, tocmai infestarea sistemului nervos central in intoxicatia cronica cu mercur explica modificarile de comportament, depresia mentala, insomnie si citeodata halucinatii, care, dupa cum stim, au dominat tabloul simptomatic dupa 1887. Cum reiese din notele doctorului Vines, starea lui Eminescu s-a agravat in clinica, astfel ca i-a aparut o stare deliranta cu dureri in tot corpul, tremuraturi, incetinirea reflexelor pupilare (la internare, normale), tulburari grave sfincteriene, abolirea reflexelor osteo-tendinoase (la internare exagerate) toate simptome explicate dupa noi tocmai datorita injectiilorde mercur pe care le primeste in clinica, fara rezultat asupra bolii psihice, dar cu grave efecte secundare. (Va urma)
Gabriel Teodor Gherasim, New York