Dupa cum se stie, lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 iunie 1889, existind un raport depus la Academie. Acesta este nesemnat. Autopsia evidentiaza “o degenerescenta grasa a peretilor cordului, deveniti fragili si galbeni, si prezenta unor placi intinse si proeminente atit la baza valvulelor aortice, cit si pe fata interioara a aortei anterioare. In fine, din partea hepatului si a rinichilor s-a observat, de asemenea, o degenerescenta granulo-grasoasa considerabila”. Daca modificarile la nivelul aortei apartin unei ateromatoze incipiente, deloc neobisnuite, rinichii albi, cit si modificarile ficatului sint caracteristice pentru o grava intoxicatie mercuriala. Creierul lui Eminescu este “uitat” pe fereastra, in soare, si, dupa citeva zile de nefixare, este trimis lui Gh. Marinescu, pentru a fi examinat. Subliniem faptul ca, in 1889, Marinescu avea 26 de ani, fiind incepator, asistentul lui Babes. Daca prof. Babes nu a primit creierul, pot fi avute in vedere doua posibilitati: ori cazul prezenta interes numai pentru curiozitatea tinarului asistent (ceea ce era de neconceput in cazul creierului lui Eminescu), ori si aceasta este ipoteza spre care inclinam pe undeva, “anumiti” oameni, sa nu spun o “intreaga protipendada”, se temeau de diagnosticul severului prof. Victor Babes, care era personificarea omului de stiinta corect si competent. Gheorghe Marinescu declara despre creierul poetului, multi ani mai tirziu: “Creierul mi s-a adus de la Institutul Sutu intr-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvolutiunilor. Putrefactia era datorata caldurii celei mari, probabil ca s-a scos prea tirziu dupa moarte… Creierul era intr-adevar voluminos, circumvolutiunile bogate si bine dezvoltate si prezenta ca leziuni macroscopice o meningita localizata la lobulii anteriori… Din nenorocire, creierul, fiind, cum am spus, descompus, nu am facut studiul istologic, ceea ce e o mare lacuna…”. Sarmanul Eminescu! Nu a avut parte nici de acest studiu anatomic obiectiv! Eminescu nu a murit insa de paralizie generala, Gheorghe Marinescu se inselase. Punind cap la cap toate dovezile strinse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari din domeniul patologiei creierului, sint cit se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues, si nu a avut o dementa paralitica”. In ceea ce priveste alcoolismul, acesta nici nu intra in discutie. Presupusul sifilis al lui Eminescu este scos din mineca imposturii si botezat “ad-hoc congenital”.
Concluzii:
Asadar, Eminescu a fost scos din viata publica si declarat nebun pentru ca atitudinea lui pentru unirea tarii-mama cu Transilvania nu era bine vazuta de conducerea de atunci a Romaniei, de junimistii P.P. Carp si Titu Maiorescu, care incercau din rasputeri incheierea unei aliante militare cu Germania si Austro-Ungaria. De remarcat in acest sens este o scrisoare a lui P.P. Carp catre Titu Maiorescu in care ii atrage atentia: “Si mai potoliti-l pe Eminescu”. Iar Maiorescu, l-a “potolit”, fabricindu-i nebunia si scapind astfel de o voce “periculoasa”, care il contrazicea tot mai des. Evident ca la baza asasinarii lui Eminescu au stat puterile conspirative internationale si acolitii lor politici de la puterea tarii, care se simteau in pericol tot mai mare, ca urmare a atacurilor lui Eminescu si a deconspirarii de catre o voce credibila si indragita de catre poporul roman, a actiunilor lor antinationale. Astfel, Eminescu a fost scos din viata publica intre 1883 si 1889, in anul asasinarii sale, fiind declarat nebun si, ca urmare, incapabil de a mai crea ceva. Or, marturiile din acea perioada ne arata un Eminescu in plina creatie, lucru care nu ar fi fost posibil daca era “nebun”, caci un nebun e rupt de contactul cu realitatea si nu mai simte nevoia de creatie. Asadar, creatia artistica din acea perioada, insotita de numeroasele dovezi (ale medicilor si prietenilor) ale sanatatii sale mentale ne arata faptul ca Eminescu a fost asasinat printr-un proces lent de otravire. Asasinarea operelor si a valorii nationale a lui Eminescu a continuat si continua si in prezent, prin trecerea sub tacere a activitatii sale de jurnalist politic si a atitudinilor sale nationaliste. Continua prin prezentarea sa in scoli in mod voit deformat, in ipostaza numai de poet genial, sarac si fustangiu. Continua si prin eliminarea din opera sa poetica a acelor poezii cu caracter profund national, cum ar fi poezia “Doina”. Continua prin atacurile tot mai dese si abia disimulate ale asa-zisei “elite culturale romane” (in general pseudo-intelectuali de sorginte comunista). (Va urma)
Gabriel Teodor Gherasim, New York