Tag: Mihai Eminescu Articole

O asemenea tema, sugerata de abordarea insistenta de catre Mihai Eminescu, in publicatiile Curierul de Iasi si Timpul, a numeroase evenimente politico-militare, cu deosebire din secolele XVIII-XIX, ne-a preocupat in ideea de a releva o ipostaza mai putin cunoscuta a activitatii sale jurnalistice.

Comentariile sale pe marginea unor tratate politico-militare si conventii, intre care cele semnate la Karlovitz (1699), Lusk (1711), Pasarovitz (1718), Constantinopol (1728, 1805, 1876), Focsani (1772), Kuciuk Kainargi (1774), Bucuresti (1812), Akkerman (1826), Adrianopole (1829), Londra (1841, 1883), Liman (1849), Paris (1856, 1858), Schonbrunn (1873), Reichstadt (1876), Livadia (1876), Budapesta (1878), San Stefano (1878), Berlin (1878), Viena (1880), atentia pe care o acorda contactelor la nivel inalt dintre Marile Puteri, precum si frecventa cu care foloseste termenul de alianta (443 de ori in volumele IX, X, XII si XIII, editia Perpessicius), au constituit argumente importante pentru investigarea problemei.

In final, am desprins o serie de concluzii care, rezumate, trimit spre ideea ca, in privinta aliantelor militare, Eminescu a dezvoltat conceptii si teze care converg spre o teorie proprie, centrata pe principiile neutralitatii active si respectarii echilibrului puterilor, cu argumente preponderent din sfera sociologiei politice si militare, vizand apararea si promovarea intereselor nationale ale Romaniei, intr-o perioada marcata de acutizarea confruntarilor dintre marile puteri pentru mentinerea statu-quo-ului ori pentru hegemonie.

In principiu, Eminescu nu avea incredere in aliantele militare, cunoscand ca partenerii nu-si respectau intotdeauna si intocmai obligatiile, ca multe dintre acorduri erau formale ori tactice, vizand blocarea, inducerea in eroare, intimidarea sau compromiterea adversarilor, ca la baza lor erau interese care, atunci cand se dovedeau divergente ori necomplementare, provocau ruperea sau reconfigurarea intelegerilor, adesea cu includerea fostilor inamici.

In memoria lui Eminescu erau prezente numeroase asemenea situatii.

Cu privire la aliantele incheiate de Mircea cel Batran cu regele Sigismund al Ungariei (1392 si 1394) a accentuat asupra faptului ca ambii parteneri nu si-au respectat angajamentele asumate in razboiul antiotoman, fie datorita unor probleme interne, fie din orgoliul de a avea prioritate in stabilirea strategiei si in initierea operatiunilor militare.

Despre acordul de cooperare militara dintre Moldova si Rusia, semnat la Lusk (13 aprilie 1711), afirma in esenta: “Destul numai sa pomenim ca alianta dintre Petru cel Mare si Dimitrie Cantemir ne-a costat domnia nationala si un veac de injosire si de mizerie.”1

Cu privire la aliantele Romaniei cu formatiuni statale/state din Balcani manifesta reticenta, pe motiv ca nu se incheiau intotdeauna din proprie initiativa, nu se intemeiau pe principii de drept international, nu erau productive si agreate de marile puteri.

In privinta realizarii unei Confederatii dunarene, aspect pe marginea caruia s-au purtat numeroase discutii, in special in perioada 1848-1874, Eminescu se exprima diferit pentru fiecare dintre cele trei variante vehiculate, in final respingandu-le argumentat.

Manifesta rezerve fata de solutia avansata de Nicolae Balcescu, in perioada 1848-1851, in concordanta cu orientarile revolutionarului Giuseppe Mazzini, privind infaptuirea unitatii statale alaturi de popoarele asuprite din proximitate (sarbi, bulgari, greci, unguri), pe motiv ca Ungaria, care nu recunostea dreptul de autodeterminare al romanilor din Transilvania, nu putea fi luata in calcul si ca marile puteri nu ar fi admis modificarea hartii Europei, cu renuntarea la interesele pe care le exercitasera in zona timp de cateva secole.

Respinge, de asemenea, variantele ruseasca si austriaca, in actualitate in perioada 1866-1874, pe prima din motiv ca ar fi avut ca rezultat o confederatie preponderent slava, prin care imperiul tarist urmarea sa-si consolideze si sa-si extinda pozitia in sud-estul Europei.

Recenzand lucrarea “Rusia si Europa “, publicatta de N.I. Danilevski, in 1871, la Petersburg, Eminescu retine si comenteaza pertinent ideile acestuia privind chestiunea Orientului, apreciind ca “erau inspirate de cercurile politice, de opinia publica din Rusia si ca reprezentau idealul istoric al uriasei puteri de la nord”2. Releva ca una dintre solutii se referea la crearea unei “confederatii slave, sub egemonie ruseasca”, din care urmau sa faca parte sase regate (ceh, sarbo-croat, bulgar, roman, grec, maghiar) si teritoriul Constantinopolului, rezultate dupa “desfacerea imparatiei austro-ungare si a celei turcesti”3.

Concluzionand, Eminescu avertiza ironic:

“Teoriile acestea nu sunt lipsite de oarecare maretie si de o maniera de a privi istoria universului, intru-un mod specific slav. In orice caz, ni se pare ciudat, cum noi, romanii care traim langa Dunare suntem cu totul cufundati in ideile Occidentului, pe cand, din toate partile imprejuru-ne, pulseaza o viata istorica, care in dispozitia ei generala se deosebeste atat de mult de istoria Occidentului. Cateodata ar trebui cel putin sa ni se para ca suntem o muchie de despartire intre cele doua lumi cu totul deosebite si ca este in interesul nostru de a cunoaste amandoua lumile acestea. ” 4.

Asupra aliantei in jurul Austriei, Eminescu are obiectii, considerand ca proiectul ar fi compromis interesele romanesti privind independenta de stat, consolidarea economica, strangerea legaturilor cu romanii din imperiu si, in final, realizarea statului unitar roman.

O alta situatie invocata a fost comportarea lui Napoleon al III-lea fata de alianta Frantei cu Sardinia in razboiul impotriva Austriei (1859), cand “aliatul mic”, Sardinia, a fost desconsiderat, imparatul incheind unilateral pacea, fara a mai tine cont de angajamentele fata de acesta si de urmari. In semnalarea consecintelor fenomenului imperial face aluzii si trimiteri la aceasta situatie.

Eminescu avea, de asemenea, in vedere alianta austro-prusiana de la 1864, in confruntarea armata impotriva Danemarcii: faptul ca, la scurt timp, fostii aliatii isi declarasera razboi (in 1866), in conditiile in care Rusia, favorizata de Prusia in timpul insurectiei poloneze si tradata de Austria, in razboiul Crimeii, manifestase o neutralitate binevoitoare, care avantajase statul german.

Multi oameni politici si gazetari ai vremii, intre care si Eminescu, reaminteau decizionalilor romani conditiile in care s-a produs dezintegrarea statului polonez (1795) ca urmare a intelegerilor secrete intervenite intre Rusia, Austria si Prusia, solicitand masuri in consecinta.

Date istorice indubitabile relevau ca Piemontul si Prusia au sprijinit tarile romane in timpul Tratatului de la Paris (1856), urmarind ca, prin rezolvarea problemei romanesti, sa-si implineasca si propria lor aspiratie, invocand precedentul creat.5

Pe marginea ajutorului oferit revolutionarilor bulgari, in preajma declansarii crizei orientale (1875), Eminescu reproseaza liderilor liberali initiativa negocierilor cu Serbia (1867) si Grecia (1866-1869), vizand crearea unei aliante impotriva Turciei (cu prima semnandu-se chiar un tratat, la data de 20 ianuarie 1868 la Bucuresti), invocand faptul ca amenintarile adresate Romaniei de catre Marile puteri, din aceasta cauza, s-au soldat cu demiterea, in noiembrie 1868, a guvernului roman.6

Tactic, Eminescu afirma ca independenta, constituind un proces inevitabil, un rezultat firesc al evolutiei societatii moderne, nu trebuia obtinuta prin fortarea istoriei. Lua in calcul faptul ca, in virtutea Tratatului secret, incheiat in 1856 intre Franta, Marea Britanie si Austro-Ungaria, se mentineau in vigoare angajamentele puterilor privind pastrarea integritatii Imperiului Otoman, Turcia, aflata in incapacitate de plata, avand de achitat marilor bancheri europeni sume deosebit de mari: “Turcul n-are nici atatia lei vechi in hazna, cate fesuri sunt pe campul de razboi”. 7

Pe fond, se pronunta in favoarea unor actiuni diplomatice largi, vizand identificarea oportunitatilor si a unor spatii de manevra pentru valorificarea inteligenta a intereselor romanesti, cu evitarea, pe cat posibil, a politicii faptului implinit.

Eminescu a intuit ca intelegerea secreta de la Reichstadt (iulie 1876) dintre Rusia si Austro-Ungaria, avea ca scop punerea de acord a celor doua imperii cu privire la impartirea zonei balcanice, cu implicatii negative si pentru Romania, in eventualitatea victoriei Rusiei in razboiul preconizat impotriva Turciei. Pentru specialisti, medierea de catre Bismarck a intelegerii constituia: rasplatirea tarului Alexandru al II-lea pentru neutralitatea Rusiei in razboiul cu Austria, dar mai ales in cel franco-prusian (1870); o preocupare de evitare a unui conflict intre cele doua imperii; “incurcarea Rusiei in probleme balcanice”, chiar si cu pretul incalcarii Tratatului de la Paris; amplificarea disensiunilor ruso-britanice, in avantajul consolidarii pozitiei Germaniei in Europa.8 Intelegerea a fost finalizata prin Conventia secreta, semnata la Budapesta (15 ianuarie 1877), in legatura cu care Eminescu s-a pronuntat critic, in mai multe randuri, denuntand preocuparea Imperiului Habsburgic de a ajunge la Adriatica, sub pretextul stavilirii expansiunii rusesti.

Referindu-se la intelegerile secrete de la Reichstadt si Budapesta privind neutralitatea Austro-Ungariei in viitoarea confruntare ruso-turca, in schimbul dobandirii controlului politic si militar asupra Bosniei si Hertegovinei, Eminescu atentioneaza ca prim-ministrul si ministrul de Externe austro-ungar, contele Gyula Andrassy, “a facut propuneri de imparteala (a Romaniei n.n.) si aceste propuneri prefac intelegerea in complicitate si complicitatea cu Rusia e totdeauna fatala”9.

A reprosat, formal, factorilor de putere de la Bucuresti ca nu au cunoscut oportun continutul negocierilor si ca, ulterior, nu au actionat pentru contracararea efectelor negative asupra Romaniei, protestand, in realitate, impotriva faptului ca formatiunile statale de la Dunarea de Jos erau tratate de catre puterile europene ca teritorii de schimb sau de compensatie.

In cuprinsul unui articol publicat la 23 iulie 1876 in Curierul de Iasi, Eminescu a pus in legatura acordul secret de la Reichstadt cu pregatirile de inarmare efectuate ulterior de Rusia, Turcia si Austria, anticipand inevitabilitatea confruntarii militare dintre cele doua imperii. In acest sens a invocat argumente politico-diplomatice, antecedente si preparative, relevand in context ca apostrofarea ambasadorului turc la Petersburg, Kabuli Pasa, de catre Tarul Alexandru al II-lea semnifica o declaratie de razboi. Compara faptul cu o situatie asemanatoare care precedase razboiul franco-prusian.

O atentie cu totul speciala a acordat Conventiei dintre Rusia si Romania (4 aprilie 1877), sintetizandu-si astfel punctul de vedere: “cea mai noua alianta dintre Rusia si noi a inceput a aduna nouri grei deasupra noastra: Basarabia, manastirile inchinate, mii de oameni pierduti in batalie, zeci de milioane de lei aruncate in Dunare si, in fine, poate existenta poporului romanesc pusa in joc”.10

Pe aceasta tema, Eminescu imputa oficialilor de la Bucuresti faptul ca, desi cunosteau obiectivele rusesti de politica externa din ultima suta de ani, privind tarile din Balcani, s-au expus prin incheierea intelegerii, pe care el o considera ca o alianta militara, imperfecta si inoportuna.

Acuza, de pe pozitii radicale scopurile expansioniste ale Rusiei, recurgand la speculatii hazardate, din perspectiva filosofiei culturii si psihologiei popoarelor, cu punct de plecare in studiile sociologilor in voga, Herbert Spencer si Henry Thomas Buckle, privind influenta mediului geografic asupra insusirilor psihice comportamentale si ocupatiilor popoarelor11:

“In tendintele de cucerire, in asa-numitele misiuni istorice care-si cauta marginile naturale, nu e nimic dedesupt, decat pur si simplu nestiinta si gustul de spoliare. Mi se pare ca, din nefericire, rusii sunt sub dominarea unui desert sufletesc, a unui urat care-i face sa caute in cuceriri ceea ce nu au inlauntrul lor. Noua ni se pare ca cercurile culte, in loc de-a stavili acest horror vacui, in loc de-a implea prin munca si cultura, il sumuta contra Europei, pe care o numesc imbatranita si enervata, coapta pentru a cadea intreaga sub dominatia ruseasca”12.
Intr-un plan mai concret, Eminescu avertiza ca optiunea in favoarea Rusiei comporta riscuri care obligau la prudenta, subliniind ca, in astfel de intelegeri, prevalau interesele celui mai puternic si nu motivatiile umanitare:

“Razboiul a fost declarat Portii pentru a([-i] – n.n.) elibera pe crestini in forma in fond pentru a cuceri intreg Imperiul Otoman, intr-un mod care sa poata fi inghitit, mai de voie, mai de nevoie, de Europa. Dupa Turcia urmeaza Imperiul habsburgic, dupa dansul cine mai stie cine. Scopul fictiv al razboiului si scopul adevarat sunt diametral opuse”. 13

In cuprinsul a numeroase articole, in care abordeaza Conventia cu Rusia, mentioneaza polemic ca greseli ale decizionalilor romani: neacordarea atentiei cuvenite acuratetii textului final, motivand ca, astfel, s-a permis partenerului sa interpreteze, in beneficiul propriu, clauza privind garantarea integritatii teritoriale a Romaniei; introducerea intempestiva de catre aliat a trupelor sale militare in teritoriul national, inaintea sanctionarii acordului de catre Parlamentul Romaniei; dezinformarea opiniei publice romanesti in privinta stirilor care circulau in diverse medii politice europene despre intentia Rusiei de reanexare a judetelor din sudul Basarabiei.

Imputa Rusiei adoptarea unor masuri de intimidare a aliatului roman, intre care: impresurarea cu trupe a Capitalei; nesanctionarea manifestarilor condamnabile ale militarilor rusi fata de populatia civila; acte de incalcare grava a suveranitatii nationale prin controlul traficului militar feroviar (oprirea trenurilor romanesti cu munitii), amenintarea cu ocupatia armata a tarii si cu dezarmarea ostirii romane; acuze privind violarea repetata a Conventiei de la Paris, prin punerea Puterilor Garante in fata faptului implinit, cu referire la unirea Principatelor, loviturile de stat din 1864 si 1866, dizolvarea Parlamentului, pentru impunerea Constitutiei de la 1866, instalarea domnului strain, declararea independentei de stat s.a.

In preajma, dar mai ales dupa Tratatul de la San Stefano (19 februarie 1878), Eminescu i-a atitudine deosebit de ferma fata de neprimirea delegatiei romane la negocieri si de incalcarea de catre Rusia a prevederii conventiei privind garantarea integritatii teritoriale a Romaniei. Respinge propunerile avansate anterior de generalul Ignatiev, in schimbul retrocedarii de catre Romania a celor trei judete din sudul Basarabiei, inclusa apoi ca hotarari in tratatt, combatandu-le cu argumente de ordin istoric, juridic si militar. In esenta, afirma ca nu se puteau face nici un fel de tranzactii cu teritorii romanesti, ca argumentele de mare putere (onoarea si forta militara, populatia imperiului si necesitatea de a avea granite “tari “, naturale) invocate de diplomatii rusi nu aveau taria dreptului international:

“Statele ca personalitati politice sunt egale de jure si deosebirea de facto sta numai in puterea pe care o dezvolta intr-o stare nejuridica si anormala de lucruri, adica in razboi si in inraurirea pe care o exercita prin frica ce-o inspira amenintarea puterii fizice “. 14

Accentua ca Turcia se afla in “incapacitate juridica de a instraina pamant romanesc ” si ca recastigare a teritoriului in disputa s-a hotarat “printr-un tratat european, semnat de sapte puteri si obligatoriu pentru ele “. 15

In august 1880, in cateva articole din Timpul, Eminescu anticipeaza riscul unei noi confruntari militare in Europa, avand ca principali protagonisti Franta si Germania. Pe langa considerentele invocate anterior, releva accentele provocatoare dintr-un discurs rostit de presedintele Camerei Deputatilor, Leon Gambetta, cu ocazia unei parade militare desfasurate la Cherbourg, Franta, si continutul unei scrisori adresate de aceasta consiliilor generale, prin care vorbea despre …

“asteptarea momentului dreptatii divine ” si despre integritatea restaurata a teritoriului francez”. Eminescu simtea nevoia sa atraga atentia asupra implicatiilor posibile ale acestei atitudini:

“Intemeiate sau nu, cumpanite matur sau pripite, sunt cuvinte care de regula, cand sunt rostite, repetate si subliniate cu dinadinsul de un barbat ce are intr-un stat pozitia domnului Gambetta, nu pot preceda cu mult actiunile ce le corespund”16.

Urmarea o cunoastem: Germania si Austro-Ungaria, care se considerau vizate, au initiat negocieri avand ca rezultat final constituirea Triplei Aliante, in care a fost atrasa si Romania.

Preliminariile acordului au fost convenite cu prilejul intilnirii de la Ischl (august 1880), realizata ca efect al crearii riscului de redeschidere a chestiunii Orientale, la care au participat imparatii Franz Joseph al Austro-Ungariei si Wilhelm I al Germaniei, principii Carol I, al Romaniei si Milan al Serbiei. Analizand contextul, Eminescu a intuit ca principala cauza a evenimentului inconvenientele acuzate de marile puteri in aplicarea Tratatului de la Berlin:

“Nu incape indoiala ca solutiunea data de Tratatul de la Berlin cestiunii orientale va fi izvorul multor incurcari si chiar al unei conflagratiuni generale Ca un semn de discordie ivit intre actorii de capetenie ai viitoarei conflagratiuni cata sa privim si incidentul foarte semnificativ al cestiunii dunarene” 17.

Eminescu remarca precautiile si masurile initiate in perspectiva unui eventual razboi, de catre seful cabinetului austro-ungar, pentru consolidarea situatiei interne, intre care numirea unui nou mitropolit in Bucovina dintre romanii nationalisti, precum si amenintarile la adresa Germaniei din partea Rusiei.

Insista asupra faptului ca imperiul rus ii propusese Frantei, in vara anului 1880, o alianta ofensiva si defensiva impotriva Germaniei, despre care ministrul de Externe francez William Waddington il atentionase pe cancelarul Bismarck, care a fost nevoit sa se deplaseze prompt la Viena in scopul de a incheia o alianta militara germano-austro-ungara.

Revenind in mai multe randuri asupra tratativelor secrete de la Ischl, Eminescu suspecteaza posibilitatea de reeditare a unui intelegeri gen Livadia, realizata “fara stirea Parlamentului, fara consultarea tarii”.18 In context, preia din publicatia germana “Augsburger Allgemeine Zeitung” pasaje din care rezultau suspiciuni privind conditionarea Romaniei de catre Franta, Italia si Anglia, de a nu admite preponderenta austriaca pe Dunare, in caz contrar, acestea lasand sa se inteleaga ca tara nu-si indeplinea “misiunea de stat neutral la gurile Dunarii” si ca “puterile apusene, in oarecari imprejurari, vedeau mai bucuroase gurile Dunarii in mainile rusilor decat in mainile unei Romanii slabe si cu totul dependente de Austria si Germania” 19.

Fata de situatia creata, Eminescu avertizeaza intr-o nota de extrema gravitate:

“O conflagratie generala ameninta pacea Europei, ne ameninta pe noi, batand la portile noastre. Sub cenusa Tractatului de la Berlin focul arde mai rau decat oricand, si fata cu aceasta stare de lucruri, noi stam cu finantele minate, fara administratie, cu un guvern discreditat inauntru si in afara, razimat pe voturile functionarilor si ale rudelor lor “. 20

In problema reglementarii navigatiei pe Dunare, “Le Temps”, mergea atat de departe incat considera ca disputa dintre Romania si Austro-Ungaria nu constituia altceva decat “epizoduri ale rivalitatii dintre Viena si Petersburg “, ca statul roman “va gravita, inca mult timp, imprejurul Rusiei sau Austro-Ungariei” si ca “independenta principatelor n-ar putea fi absoluta si garantata decat prin neutralitatea lor” 21.

Aceste aprecieri cu accente tendentioase si altele asemenea au fost receptate corect de Eminescu si valorificate in teoria sa despre aliantele militare, precum si in cele subsecvente privind neutralitatea si echilibrul puterilor.

Abordand echidistant relatiile politico-militare ale Romaniei cu Rusia si Austro-Ungaria, Eminescu exprima un punct de vedere esential diferit de al majoritatii conservatoare, inclusiv junimiste si liberale, cu motivatii atent nuantate, prin raportare la contextul international si la oportunitatile de promovare a atributelor fundamentale ale statului.

“Situatia noastra exceptionala ne invata ca una din conditiile, de nu ale existentei, dar ale pacii si dezvoltarii noastre linistite, e ca sa traim in pace cu amandoi vecinii (Austro-Ungaria si Rusia n.n.) si sa lasam ca echilibrul intre puterile lor sa fie garantia neutralitatii noastre. E insa asupra oricarei indoieli ca, aratand prea mare inclinatiune pentru o parte indispunem pe cealalta, ceea ce e cel putin foarte imprudent, pe langa aceea ca e cu totul nefolositor. Imprudent, pentru ca actuala grupare a puterilor europene e departe de-a ne da de mai nainte siguranta unui succes oarecare, si pe noi numai siguranta ne-ar putea determina. De ce numai siguranta? Pentru ca alte puteri risca in asemenea intreprinderi influenta, gloria sau chiar o mica parte, in genere contestabila, de teritoriu, iara noi riscam insasi viata statului nostru, insasi existenta nationala”.22

Rezulta ca Eminescu nu excludea total solutia aliantelor, ci o admitea numai in caz de necesitate, conditionand-o strict de apararea securitatii si celorlalte interese legitime ale tarii.

Bun cunoscator al istoriei Europei si situatiei in care se afla Romania, face o demonstratie pertinenta si subtila asupra optiunii in problema aliantelor, evaluand strategic, castigurile, pe care le considera “iluzorii” in raport cu pierderile “totdeauna sigure”, apreciind ca benefica o neutralitate activa:

“Aliati cu o parte, (vom primi – n.n.) Basarabia, se zice. Se intelege ca discutam aci in mod platonic, rezumand cate se zic, dar punand putin pret pe ele. Sa admitem deci, fara a concede, ca acestea ar fi fagaduintele ce se pretind ca ni se fac dintr-o parte. O asemenea imprejurare ar presupune o paralizare a Rusiei in politica ei balcanica, paralizare fata cu cei mari, caci fata cu noi ar ramanea pururea supraputernica si desigur oricand gata de-a ne rasplati cooperarea in contra ei. O asemenea paralizare ar ridica si mai mult influenta deja prea mare a Apusului in tara noastra si daca astazi suntem un teren de colonizare pentru prisosul populatiei austriace si germane, atunci am deveni o colonie curata.

Aliati cu cealalta parte, ni se promit Bucovina si Ardealul, adeca vorba vine, caci despre posibilitatea unor asemenea lucruri orice om serios stie de mai nainte ce sa creaza. Dar sa presupunem, fara a admite, ca asa ar fi. Ei bine, e posibil ca Rusia sa voiasca serios a-si mari si intari, intr-un mod indestructibil, piedica ce se opune pana azi la unirea slavilor de nord cu cei de sud? E probabil ca, din mosoroiul din calea ei (Romania, n.n.), ea insasi sa contribuie a face munte de piatra? Asadar, alternativa aceasta nu e buna nici macar ca poveste”23.

Dincolo de buna informare si logica coerenta de securitate si siguranta nationala, remarcam in evaluarea facuta de Eminescu consecventa ideilor, preocuparea pentru soarta tarii si prudenta deosebita in afirmatiile referitoare la marile obiective ale politicii externe romanesti. Convingerea sa era ca Romania trebuia sa exercite in zona atributii de perfecta neutralitate, impuse de interesele proprii, situatia sa geopolitica si de traditie:

“Interesul nostru este ca vecinii sa fie egal de puternici, pentru ca sa-si tina totdeauna cumpana; incolo, urmarind de sute de ani planurile lor de politica traditionala, ei se cearta, ei se-mpaca, si noi trebuie sa n-avem nici un amestec in aceasta”.24

Dezamagit de cazuistica aliantelor, congreselor si conferintelor de pace, pe care a investigat-o sub aspectul motivatiilor si finalitatii, Eminescu exprima uneori opinii cantonate exclusiv in sfera moralitatii politice, ignorand situatiile critice si oportunitatile, pe considerentul ca hartile politico-geografice se modificau frecvent si de fiecare data in detrimentul statelor mici:

“Nicicand nu putem nici pastra, nici castiga nimic prin aliante cu vecinii Tara noastra in neutralitate si in defensiva ar fi neinvinsa, cu toata slabiciunea la care am ajuns” 25.

La o prima analiza, o asemenea concluzie surprinde prin caracterul ei transant si aparent utopic. Atitudinea insa avea substrat polemic, vizand Rusia si celelalte puteri, care isi disputau interesele in zona, acordand Romaniei un tratament constant discriminator, sub pretext ca, pana la Tratatul de la Berlin, se afla sub suzeranitatea Turciei. Tinea cont de riscurile de securitate si siguranta nationala, pe care le-ar fi antrenat initiativele care ar fi ignorat intelegerile secrete dintre imperii, cauzele care au stat la baza acestora, dinamica si regruparea lor periodica, precum si de faptul ca puterile nu agreau demersul tarilor din Balcani de a se constitui in aliante, pentru a-si apara si promova interesele politice, economice si militare.

Publicistica sa reflecta atitudinea ostila adoptata de Austro-Ungaria, Prusia, Marea Britanie si Franta fata de tatonarile lui Al.I. Cuza avand ca scop incheierea de intelegeri cu Ungaria, Serbia si Grecia vizand emanciparea nationala, precum si fata de initiativele lui Carol I privind realizarea Conventiei cu Rusia si fata de preocuparile sale de a determina o atitudine comuna a Romaniei, Bulgariei si Serbiei, in asa-numita cestiune dunareana.

Pozitia sa rezervata a fost validata ulterior de Conferinta de la Londra (februarie 1883) privind navigatia pe Dunare, la care Romania, desi tara independenta si riverana, cu o parte din curs si gurile fluviului in teritoriul national, nu a fost invitata. 26 In preajma si in timpul forumului, marile puteri si micii aliati convocati si-au reconfigurat de cateva ori interesele, ajungandu-se in situatia – culmea ironiei si sanctiunii! – ca sustinator al punctului de vedere romanesc sa fie tocmai Austro-Ungaria, care avea cele mai mari interese pe Dunare, si de partea sa majoritatea participantilor, inclusiv Rusia.

Pe masura ce isi cristalizeaza teoria despre aliantele militare, argumentele sale castiga in profunzime si amplitudine, incluzand, pe langa aspecte de ordin politico-diplomatic si militar, considerente de ordin economic cultural si religios, prin care releva importanta economica si strategica a Romaniei in zona, sugerand factorilor de putere masuri oportune de valorificare a potentialului si intereselor romanesti.

Evidentia, in esenta, ca Romania reprezenta nu numai un spatiu de demarcatie al imperiilor otoman, rus si austro-ungar, dar si de convergenta a unor obiective majore ale acestora, determinate de situarea tarii pe Dunare si la Marea Neagra, cai vitale de acces si transport spre Orient si Europa, spre nordul si sudul continentului, baza de operatiuni militare si teritoriu de confruntare intre acestea, cu deosebire in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea.

Din opera sa politica rezulta ca Eminescu era deosebit de preocupat de problema, urmarind peste 65 de publicatii straine, stirile agentiilor de presa Wolf, Reuter si Havas, consultand numeroase documente istorice si oameni politici implicati in activitati de politica externa.

Greutatile intampinate de Romania cu deosbire in secolul al XIX-lea, ca efect al confruntarilor militare, intelegerilor secrete intervenite intre puterile adverse ori al tentativelor romanesti de aliante, au fost aduse aproape permanent in discutie de catre Eminescu, in pofida moderatiei si orientarii proaustriece a liderilor conservatori27 care, recunoscandu-i valoarea exceptionala, nu au pus niciodata in discutie problema renuntarii la serviciile sale, cu toate ca, frecvent, ideile pe care le sustinea se deosebeau de cele ale grupului politic caruia i se incredintase raspunderea aparitiei oficiosului Timpul.

Speculatiile care se fac, in ultimii ani, privind o pretinsa scoatere din scena a lui Eminescu in conditii suspecte, pentru protejarea Triplei Aliante, in curs de constituire, pe care el a denuntat-o si combatut-o ferm, sunt putin credibile. Semnele bolii, care avea sa-l indeparteze de tribuna de la care se adresase opiniei publice independent, imperturbabil si intotdeauna cu buna-credinta, sunt evidente in scrisorile si insemnarile sale din aceasta perioada, in notele din manuscrise, in marturii ale medicilor curanti si apropiatilor sai. Ceea ce nu se poate insa nega este faptul ca, prin atitudinea adoptata, a deranjat cercuri de putere din tara si strainatate, preocupate de integrarea Romaniei in aceasta alianta, ca permanent a suspectat si dezavuat actiunile acestora, considerand ca, in perspectiva, afectau interese legitime romanesti. Chiar si nefavorabila Triplei Aliante, atitudinea sa, ca expresie a opiniei publice, a contribuit la o evaluare atenta a riscurilor si la o fundamentare mai riguroasa a punctului de vedere exprimat de oficialitatile romane, care au reusit sa inscrie in tratat o prevedere favorabila solutionarii cauzei romanilor din imperiu si sa evite degenerarea confruntarii cu Austro-Ungaria, cauzate de neintelegerile in privinta reglementarii navigatiei pe Dunare.

Eminescu si-a pus in evidenta calitatile de analist de exceptie in probleme politico-diplomatice inca de la varsta de 26 de ani, dovezi peremptorii in acest sens fiind evaluarile si concluziile sale cu caracter de anticipatie confirmate de cursul evenimentelor din Balcani, culminand cu primul razboi mondial.

Note bibliografice:

1. M. Eminescu, Opere X, Editur Academiei, p. 70;
2. M. Eminescu, op. cit. IX, p. 241;
3. M. Eminescu, op. cit., ibidem;
4. M. Eminescu, op. cit. IX, p. 241-242;
5. N. Ciachir, Istoria politica a Europei de la Napoleon la Stalin, Editura Oscar Print, Bucuresti, 1998, p. 109;
6. Tratatul de istorie militara a poporului roman, vol. IV, Ed. Militara, Bucuresti, 1987, p. 478-479.
7. M. Eminescu, op. cit. IX, p. 231;
8. N. Ciachir, op. cit, p. 140;
9. M. Eminescu, op. cit. X, p.75;
10. M. Eminescu, op cit. X, p. 70;
11. Z. Ornea, Junimea si Junimismul, 1998, p. 154- 155);
12. M. Eminescu, op. cit. X, p. 74;
13 M. Eminescu, ibidem, p. 74;
14. M. Eminescu, ibidem;
15. M. Eminescu, op. cit. X, p. 70;
16. M. Eminescu, op. cit. XI, p. 284;
17. M. Eminescu, op. cit. XI, p. 290;
18. M. Eminescu, op. cit. XI, p. 291;
19. M. Eminescu, op. cit. XI, p. 304;
20. M. Eminescu, op. cit. XI, p. 395;
21. M. Eminescu, op. cit. XI, p. 403;
22. M. Eminescu, op. cit. XI, p. 311;
23. M. Eminescu, ibidem;
24. M. Eminescu, ibidem;
25. M. Eminescu, op. cit. XI, p. 291;
26. Gh.N. Cazan, Serban Radulescu-Zoner, Romania si Tripla Alianta, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, p. 91);
27. Gh.N. Cazan, Serban Radulescu-Zoner, op. cit, p. 96.

drd. George ENE

In cadrul elementelor de doctrina politica, intalnim la Eminescu preocupari de explicare si conceptualizare a “fenomenului imperial”, aspect cu relevanta pentru tema, remarcat de sociologul Ilie Badescu.1

In cuprinsul mai multor articole, publicate in Timpul, Eminescu pune in evidenta faptul ca imperiile, dincolo de principiile pe care le invocau frecvent asigurarea pacii, promovarea drepturilor si libertatilor cetatenesti si civilizarea popoarelor urmareau prioritar interese politice si economice “exclusiviste”, recurgand frecvent, in scopul mentinerii ori modificarii statu quo-ului, la practici dure, precum amenintari sau utilizarea fortei, anexarea ori tratarea tarilor mici ca obiect al compensatiilor teritoriale, instituirea de protectorate asupra acestora, colonizari, impunerea de aliante militare, schimbarea unor sefi de state si de guverne etc.

Ca efecte ale aservirii politice si economice a tarilor mici mentioneaza o serie larga de manifestari:

– instabilitatea politica, caracterizata prin frecventa deosebita a schimbarilor de guvern, afectarea continuitatii programelor de dezvoltare si a coeziunii sociale;

– influentarea si punerea in dependenta a unor lideri si a unor grupuri politice fata de unele centre de putere din strainatate;

– tensionarea relatiilor cu tari vecine;

– destructurarea ansamblului social si adoptarea unor forme de organizare noi, nefunctionale, specifice metropolelor;

– prabusirea economiilor nationale, ca urmare a disfunctiilor grave aparute in relatiile cu celelalte componente ale sistemului social si puternicei concurente straine;

– disparitia, din aceeasi cauza, a meseriilor traditionale;

– dependenta de importuri, favorizata de politici economice inadecvate;

– dezechilibrarea balantei comerciale in defavoarea statului roman;

– “declasarea sociala” avand ca efect diminuarea clasei de mijloc, disparitia unor categorii socio-profesionale, dezvoltarea excesiva a birocratiei, somajul, proletarizarea taranului;

– amplificarea unor fenomene specifice criminalitatii, indeosebi a coruptiei, asasinatelor politice, miscarilor anarho-destabilizatoare nihiliste, iredentiste de tip extremist, socialiste, precum si a unor revolte spontane sau provocate;

– disparitia obiceiurilor, traditiilor, adoptarea de forme si manifestari in sfera culturii occidentale, de tip imitativ sau caracteristice periferiilor de metropola;

– neincrederea in actul de guvernare, culminand cu demoralizarea populatiei;

– pierderea simtului istoric, a devotiunii fata de tara, de interesele si valorile ei s.a.

Datorita sensibilitatii problemei, Eminescu nu finalizeaza o abordare teoretica integrata a acestor aspecte, desi observatiile pe care le realizeaza ca redactor de politica externa, concluziile si tentatia de sistematizare sunt evidente. Se limiteaza la semnalarea fenomenului ca o manifestare a unor raporturi de inegalitate si confruntare in sfera politicilor de putere, cu afectarea statelor aflate in dependenta, precum si a celor cu regimuri insuficient consolidate. Majoritatea faptelor, situatiilor si imprejurarilor circumscrise fenomenului o valorifica in cuprinsul unor teorii precum forma fara fond, patura superpusa, teoria golurilor, declasarii sociale, compensatiei prin munca, semibarbariei, aliantelor militare, neutralitatii s.a.

Eminescu surprinde fenomenul imperial din perspectiva socio-politica, economica, culturala, militara, dar si din punct de vedere al filosofiei istoriei si psihologiei popoarelor, apreciind, global, ca imperiile “scriau” de regula istoria celorlalte popoare.

Ca forme esentiale de exprimare a fenomenului invoca ocuparea si integrarea in imperiu a unor tari lipsite de capacitatea de a se apara si “protectoratele ascunse dupa intreg aparatul parlamentar si guvernamental al popoarelor”, prin care explica neintelegerile dintre acestea, mecanismul producerii lor, influentele si amestecul in treburile interne.

Cu privire la domniile fanariote, Eminescu concretizeaza impactul fenomenului imperial, relevandu-i consecintele nefaste in plan politic, economic si social, ca urmare a suprimarii atributelor fundamentale ale statului roman si intreruperii proceselor de dezvoltare interna:

“Formele bizantine vin in locul celor vechi, caracterele trufase ale aristocratiei devin servile. Discordia dinlauntru, lipsa unor dinastii constante au transformat tara aproape in pasalac. Sub Domnii fanarioti, care erau trimisi pe un timp anumit si care aveau numai titlul de Domn si pomenirea in biserici, nicidecum insa consistenta monarhica, puterea centrala a statului e nominala. Chiar daca unul dintre ei cerca a fi altceva decat ceea ce era in imprejurarile date, viata si averea ii erau in pericol. Darile grele, pentru care nu i se da natiunii nici o compensare, erau dari pentru imbogatirea personala si repede a acestor oameni care trebuiau sa se foloseasca de scurta durata a Domniei lor; armata nu mai exista de fel. Moldova pierde doua provincii.“2

In cazul Romaniei, atunci cand nu abordeaza polemic aceste aspecte, Eminescu face dovada intelegerii profunde a lucrurilor, a incapacitatii in care se afla tara de a respinge ori de a se sustrage dependentelor si conditionarilor externe. In conceptia sa, dincolo de ratiunile de stat, in care prevalau considerente de ordin geopolitic si geostrategic, cauzele majore ale ingerintelor erau precaritatea proceselor de dezvoltare si constiinta nationala insuficient de consolidata:

“Prin atarnarea noastra economica, am ajuns ca toate guvernele, spuna ele ce-or pofti, sa atarne mai mult ori mai putin de inrauriri straine. Nu doar c-or stat in relatiile cu consulii aceasta acuzare ar fi prea grava, pentru ca sa o facem cuiva. Vorbesc de naturile mai nobile, nu de starpituri. Ne innegrim unii pe altii pentru ca simtim ca starea poporului romanesc e nesuferita si ne-am incurcat rau Omul are pe atata libertate si egalitate cata avere are.” 3

Eminescu observa ca marile puteri, ori de cate ori isi considerau prejudiciate interesele, fie ca adresau note de protest, fie ca amenintau cu interventia armata sau organizau conferinte, congrese, intalniri la nivelul sefilor de stat si ministrilor de Externe, prilej cu care, extrapoland faptele, solicitau, imperativ, satisfactie.

Cu privire la Romania, prevalandu-se de angajamentele exprese asumate in anul 1871 de catre puterile europene, cu ocazia Conferintei de la Londra, privind neinterventia in treburile interne ale tarii, Eminescu invoca:

– atitudini ostile ale Rusiei, exprimate in contextul reanexarii Basarabiei, ca reactie la acuzele privind incalcarea Conventiei de la 4 aprilie 1877, prelungirea dreptului de acces in teritoriul national al armatelor sale din Bulgaria, dupa razboiul cu Turcia din 1877 1878, abuzurile militarilor stationati in teritoriu, implicarea in miscarile separatiste din Moldova, solicitarea extradarii revolutionarilor polonezi si rusi, actiunile de intimidare a Romaniei, initiate cu deosebire dupa Tratatul de la Berlin, s.a.;

– pozitii dure ale Austro-Ungariei fata de sprijinirea cauzei romanilor din Transilvania, acordarea de azil conationalilor, inrolarea unora in armata Principatelor, primirea de ofrande, in timpul Razboiului de Independenta, din partea unor organizatii umanitare de dincolo de Carpati, intentii de colonizare a Dobrogei cu emigranti transilvaneni, sustinerea revolutionarilor bulgari si sarbi in lupta lor pentru emancipare nationala, orientarea politico-militara, temporara, spre Rusia, intentii de constituire a unor aliante cu state din zona balcanica, respingerea preocuparilor imperiului de exercitare a controlului pe Dunarea interioara, combaterea instituirii monopolului asupra comertului exterior romanesc, demersurile vizand inlaturarea jurisdictiei consulare s.a.;

– contramasurile adoptate de Turcia fata de Unirea Principatelor, de tentativele ori loviturile de stat din 1864, 1866, 1870, miscarile separatiste din Moldova, aducerea printului strain, extinderea autonomiei, crearea armatei nationale, restructurarea institutionala, dupa model occidental, incheierea de aliante ori tentative in acest sens, baterea monedei nationale, sprijinirea miscarilor de emancipare a bulgarilor, sarbilor si grecilor, incheierea de conventii bilaterale comerciale, de posta, comunicatii si de extradare cu alte state, precum si a Conventiei cu Rusia, declararea independentei de stat etc.;

– reactii de adversitate ale Germaniei, indeosebi sprijinirea interesata, sub diferite pretexte, a Turciei, Austro-Ungariei si Rusiei in satisfacerea unor obiective contrare Romaniei, pentru a-si disimula si consolida interesele in zona, amanarea si conditionarea recunoasterii independentei Romaniei, amenintarea cu interventia militara a Turciei si Austro-Ungariei, pe motivul nerespectarii rezolutiilor Tratatului de la Berlin, cu deosebire a celei privind rascumpararea cailor ferate, construite cu capital german, acceptarea retrocedarii sudului Basarabiei catre Rusia, prin implicarea in negocierile secrete dintre Reichstadt si Budapesta, favorizarea Rusiei si Bulgariei in problema Arab-Tabiei, impunerea schimbarii unor guverne, atragerea Romaniei in coalitii riscante s.a.;

– atitudini contradictorii ori ostile ale Frantei, constand in propunerea facuta de Napoleon al III-lea, in mai multe randuri, Austro-Ungariei privind anexarea Romaniei, amenintarea lui Cuza si Carol cu detronarea si initierea unor actiuni in acest sens, sprijinirea interesata a Austro-Ungariei si Turciei, in detrimentul Romaniei, nerecunoasterea neutralitatii Romaniei in preajma razboiului de independenta, amanarea recunoasterii independentei Romaniei la solicitarea Germaniei, contestarea dreptului Romaniei de a incheia conventii, adoptarea unor atitudini antiromanesti, in special dupa infrangerea din 1870 de catre Germania, agresiuni informationale continue, vizand compromiterea factorilor politici romani in problema revolutionarilor polonezi, bulgari si sarbi ori cu privire la actiunile vizand largirea autonomiei de stat, s.a.

Eminescu era in deplina cunostinta de cauza atunci cand recomanda calcul atent si prudenta in relatiile cu marile puteri, in mod deosebit evitarea recurgerii la politica faptului implinit. Avea in vedere pozitiile dure exprimate anterior fata de surprinderea lor prin acte energice de politica interna si externa. Bismarck, spre exemplu, afectat de manifestarile vizand largirea suveranitatii romanesti ale infaptuitorului Unirii, se exprima astfel:

“Cuza este in mod evident un hot si un conspirator si nu ar trebui sa-l acoperim prin protectia noastra.” 4

La randul sau, consulul general britanic John Green sugera ca Poarta, cu ocazia vizitei lui Cuza la Constantinopol, “sa retina pe acest domn neastamparat si ambitios pe malul Bosforului cand va ajunge acolo”.5

Eminescu cunostea faptul ca printul Napoleon, in 1868, cu ocazia vizitei pe care a intreprins-o in Romania, l-a acuzat din aceleasi considerente pe I.C. Bratianu, reprosandu-i trecutul revolutionar, o pretinsa atitudine rusofila si implicarea in pregatirea unei rascoale balcanice impotriva Turciei:

“Toata lumea stie ca prezidentul Consiliului de Ministri a fost amestecat in conspiratiile contra lui Napoleon al III-lea si multe altele “6

Temerile exprimate de Eminescu in legatura cu amenintarile la adresa securitatii nationale erau resimtite in mediile politice de la Bucuresti: la 1870, Austro-Ungaria convenise cu Turcia ca, in cazul in care Romania declansa lupta pentru independenta si pentru unire, sa permita puterii suzerane ocuparea tarii. In acelasi an, ministrul de Externe austro-ungar, G. Andrassy, i-a comunicat reprezentantului roman la Viena, D.A. Sturdza, faptul ca Rusia, prin intermediul cancelarului rus A. Gorceakov, ameninta Romania cu dezmembrarea si inlaturarea dinastiei in cazul continuarii atitudinii antirusesti.

Evaluand situatia critica existenta, Eminescu reitereaza faptul ca Romania era expusa la doua amenintari majore, externe: “curentul de cotropire politica din partea slavilor” si “cel de cotropire economica din Apus”.

In opinia sa, expansionismul rusesc, pe care il recepta ca fiind conturat in testamentul lui Petru I, avea ca obiectiv de actualitate in zona ajungerea la Marea Adriatica si dobandirea, pe aceasta cale, a puterii maxime in Europa. La baza acestuia s-ar fi aflat un “gol sufletesc”, rezultat al neintrebuintarii, in plan economic, a uriasului potential uman, precum si cultivarea de catre conducatori a sentimentului exagerat al grandorii, dobandite prin cuprinderea geografica si forta. Expansionismul de tip occidental, “curentul de cotropire economica”, il aprecia ca fiind mai periculos, din cauza incapacitatii economice a Romaniei de a-l contracara ori de a-l evita.

In contextul unor dispute sterile intre conservatori si liberali, pe teme de politica agricola Eminescu atrage atentia asupra intereselor germane si austriece de transformare a zonei balcanice in piata de desfacere a produselor proprii si mai ales de exploatare intensa a resurselor locale, prin colonizari.

Reproduce in cuprinsul mai multor editoriale din Timpul extrase din lucrarile unor economisti celebri, precum Friedrich List si Wilhelm Roscher, si articole din presa germana, indeosebi din Berliner Boersen Courier, in scopul sensibilizarii factorilor politici si opiniei publice asupra politicii expansioniste a celor doua imperii, evidentiind motivatiile, masurile preconizate si implicarea guvernelor in acest scop.

Eminescu citeaza pasaje din scrierile de economie politica ale lui W. Roscher, care dezvaluiau masuri de tip colonialist, vizand exploatarea unor “locuri fertile si de tot pustii ale Europei Rasaritene”. Autorul recomanda efectuarea de colonizari “in fosta Polonie, in Ungaria si in acele regiuni ale Turciei, menite de a fi intr-o zi mostenirea Germaniei”, sugerand crearea din timp a conditiilor si garantiilor necesare atragerii celor interesati, in mod deosebit a dreptului de proprietate, libertate personala, comunala, religioasa si de protectie a congenerilor. Ca masura de prevenire a “dezgermanizarii”, trebuia ca populatia autohtona sa nu posede in acelasi grad dezvoltarea politica si sentimentul national.7

Avertizeaza ca Austro-Ungaria recurgea la cele mai diferite practici pentru a-si asigura, in interes propriu, controlul asupra Dunarii si implicit asupra zonei si ca pentru aceasta nu se limita la negocieri secrete cu puterile europene ori la presiuni asupra Turciei si tarilor romane. Invoca cererea adresata Portii de a coloniza Delta cu supusi austrieci, ca urmarind exercitarea unei influente politice preponderente intre Adriatica si Marea Neagra si protejarea intereselor sale comerciale. In context, mentioneaza demersurile initiate prin intermediul unor bancheri din Viena, vizand achizitionarea de terenuri agricole in Dobrogea.

Intr-un articol publicat in Timpul din 26 iulie 1881, cu titlul Spre Rasarit, nu spre Apus8, reproduce un material selectat din Berliner Boersen Courier, din care rezulta preocuparea statului german de a-si influenta conationalii care voiau sa emigreze in America de a ramane pe continent, recomandand ca spatiu de imigrare Romania din urmatoarele considerente:

– Tara era apta “intr-o masura extraordinara” sa primeasca un numar mare de colonisti germani; apropierea de Germania oferea posibilitatea “mentinerii unei relatii nationale mai vii cu tara”; Romania era un teren vast pentru spiritul intreprinzator german, in domenii profitabile precum: exploatarile petroliere, carbonifere si agricole; muncitorul german putea prospera repede, intrucat era mult mai harnic decat cel roman, considerat “extraordinar de lenes, satisfacut cu hrana cea mai rea, numai daca o consuma in inactiune”; colonia germana putea fi un castig tot atat de mare pentru Germania, cat si pentru cultura, in general, prin rolul sau civilizator; Germania ar face, astfel, in Orientul Europei o cucerire pasnica, comerciala, cu avantajul de a aduce folos si multumire si celui cucerit.

Autorul articolului lasa sa se inteleaga faptul ca autoritatile romane puteau fi convinse sa acorde facilitati imigrantilor germani, intre care reducerea costului transportului si masuri de protectie.

Eminescu ironizeaza motivatiile invocate, considerandu-le “platitudini”, ulterior amendandu-le sever.

Era, de asemenea, la curent cu preocuparile exprimate de Rusia in directia colonizarii si rusificarii disimulate a unor zone, sub pretextul concesionarii de mine Companiei Trandafiroff, in timpul domniei lui Gheorghe Bibescu. Intreprinzatorul strain urmarea, pentru inceput, introducerea in tara a peste 5000 de mineri rusi, numarul acestora urmand sa fie sporit. Releva presiunile deosebite efectuate cu acest prilej asupra conducerii Principatelor de catre consulii Rusiei, acreditati la Bucuresti si Iasi. Aspectul a fost mentionat de Barbu Catargiu in discursurile sale parlamentare si de A.D. Xenopol,9 pe ultimul Eminescu stimandu-l pentru activitatea sa de om de stiinta si pentru devotiunea fata de tara.

In context reproseaza partidului aflat la putere neinitierea de masuri pentru combaterea fenomenului imigrationist, atragand atentia asupra consecintelor pagubitoare ale acestuia:

“Astazi, gratie liberalismului, am izbutit a face din Romania un teren pentru colonii, pe cand poporul romanesc se stinge prin simplificarea muncii, prin pierderea pietei prin mizeria cauzata de multimea darilor, prin costisitoare forme goale fara nici un cuprins real “10

Eminescu accentueaza faptul ca pentru un popor agricol, precum cel roman, contactul cu o putere industriala era, de cele mai multe ori, in dezavantajul acestuia.

Ca solutie, sugera o buna organizare interna, motivand ca “reazemul nostru nu poate fi decat in tara, in intarirea ei, in dezvoltarea aptitudinilor ei”.11

In contextul fenomenului imperial de tip occidental, Eminescu abordeaza, de asemenea, imprejurarile si consecintele pagubitoare pentru statul roman ale concesionarii constructiei de cai ferate unor companii straine. Releva, cu ocazia atribuirii lucrarilor Consortiului Strousberg: practicile uzitate de antreprenor pentru coruperea demnitarilor romani; impunerea unui pret exagerat de mare; implicarea dubioasa a suveranului, care, pentru a-l favoriza, a recurs la dizolvarea abuziva a Senatului; actiunile dure ale cancelarului Bismarck pentru determinarea statului roman de a suporta obligatiile intreprinzatorului fata de actionarii germani in urma falimentului afacerii.

Unii cercetatori care s-au ocupat de acest aspect (Friedrich von Rhein si Joachim-Peter Storfa) au remarcat faptul ca “febra californiana a aurului”, generata de salariile mari acordate celor care veneau in Romania cu aceasta ocazie, a atras numerosi emigranti “negustori faliti, servitori, vanatori, mosieri si seniori decazuti, ofiteri concediati din cauza datoriilor, toate clasele, numai specialisti in cai ferate nu”, care se comportau sfidator, tratand tara ca o colonie.12

Evaluand atitudinea Rusiei fata de Tarile Romane din timpul domniilor lui Dimitrie Cantemir si Constantin Brancoveanu pana la 1883, Eminescu examineaza critic motivele invocate de conducatorii imperiului in justificarea frecventelor interventii armate in Moldova si Muntenia in esenta, acordarea de sprijin pentru restabilirea drepturilor uzurpate de puterea suzerana denuntand scopurile lor expansioniste.

In cuprinsul a zeci de articole, elaborate in contextul reanexarii celor trei judete din sudul Basarabiei, dupa prezentarea istoricului provinciei, invoca intelegerile secrete si oficiale dintre puteri in aceasta problema, formuland argumente imbatabile in favoarea drepturilor romanesti.

Eminescu face dovada unei bune cunoasteri a intelegerilor si confruntarilor dintre imperiile otoman, rus, austro-ungar, francez si britanic, in legatura cu tarile romane, avertizand decizionalii de la Bucuresti asupra posibilitatii degenerarii riscurilor si amenintarilor existente, prin raportare la situatii concrete din istoria Romaniei si a tarilor vecine. Ori de cate ori are prilejul, selecteaza si reproduce informatii relevante in aceasta privinta, provenind, de regula, din documente politico-diplomatice, studii de istorie nationala si europeana, memorii si corespondenta unor oameni politici importanti. Ilustrativ, invoca intre altele: oferta adresata de Napoleon al III-lea lui Franz Iosef privind anexarea Principatelor romane, in schimbul cedarii Venetiei catre Piemont; cererea formulata de catre Bismarck lui Carol I de a interveni militar in Transilvania ori de a crea o diversiune in timpul razboiului pruso-austriac (1866), care sa favorizeze statul german; tentativele de inlaturare a lui Carol I de catre Napoleon al III-lea in preajma confruntarii armate franco-prusiene (1870); intelegerile secrete care au avut loc la Reichstadt (1876), Budapesta (1877), Alianta celor Trei Imparati (1873), tratatele de la San Stefano si Berlin (1878), actiunile concertate privind: neacceptarea neutralitatii ori amanarea recunoasterii independentei de stat a Romaniei; intrunirile internationale vizand combaterea revolutiilor, miscarilor socialiste si comuniste, care amenintau imperiile; unirea Principatelor; aducerea domnului strain, disputele dintre marile puteri referitoare la reglementarea navigatiei pe Dunare si recunoasterea regatului Romaniei s.a.

Eminescu a respins categoric recurgerea de catre marile puteri la asa-zisul “echilibru prin compensatii teritoriale”, facand referiri, in mod special, cu privire la situatia Olteniei, Bucovinei, Basarabiei, Dobrogei, Insulei Serpilor, Venetiei, Piemontului, Bosniei, Hertegovinei, Ciprului s.a.

Protestul sau, in cazul compensarii de catre Rusia a celor trei judete basarabene si despagubirilor de razboi prin atribuirea Dobrogei Romaniei, semnifica o avertizare asupra riscului pierderii legitimitatii istorice a teritoriului romanesc cedat si, totodata, un apel la combaterea practicii, situate in afara dreptului international, care constituia in fapt compensarea unui teritoriu romanesc cu alt teritoriu romanesc. Pozitia lui Eminescu in aceasta privinta se apropie, pana la identificare, cu aceea exprimata de primul-ministru I.C. Bratianu si de ministrul de Externe M. Kogalniceanu. Insistenta cu care a sustinut cauza romaneasca in problema Basarabiei a fost de-a dreptul iritanta nu numai pentru Rusia, ci si pentru guvernul de la Bucuresti. In perioada 20 ianuarie 1878 30 aprilie 1878 a publicat, in Timpul, 16 articole si un studiu compus din sase capitole cu referire la provincie, acuzand Rusia ca proceda neloial, contrar angajamentului asumat cu ocazia semnarii Conventiei cu Romania.

Judecand prin raportare la politica aliantelor si mai ales la rezultatele confruntarilor dintre imperii, constata ca soarta tarilor mici era hotarata in functie de interesele economice si strategice ale puterilor, concluzionand ca statele mici nu se puteau salva decat prin unitate, stabilitate, buna organizare, munca si prudenta in relatiile externe.

Din aceasta perspectiva, in ajunul Anului Nou 1883, anticipand inevitabilitatea unei confruntari de proportii intre alianta austro-germana (1882) si Rusia, Eminescu i-a avertizat pe decizionali, invitandu-i sa reactioneze responsabil:

“In acest conflict, pe care viitorul il indica cu claritate, ce se va alege de cei mici? Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muchie de despartire intre furtuna ce vine din apus pentru a intampina pe cea din rasarit. Oricare ar fi soarta armelor, oricare norocul razboiului, oricat de inteleapta va fi politica micului popor, rezultatul evenimentelor va fi totusi stabilirea unei preponderente politice, pururi fatala noua, chiar daca nu ne-ar ameninta cu nimicirea totala.

( ) Fara indoiala, ceea ce are sa se intample se va intampla, dar e pacat si nu e demn ca, atunci cand timpurile sunt foarte serioase, un popor sa joace mica comedie a luptelor sale dinauntru.”13

Primul razboi mondial i-a confirmat aceasta asertiune.

Fatalismul reprosat, pe drept, de catre unii cercetatori ai operei sale era de esenta filosofica: in teorie, Eminescu punea adeseori semnul egal intre necesitate si intamplare. Practic insa, dovedeste un optimism robust, manifestat prin asiduitatea cu care promova interesele si valorile nationale, precum si prin increderea intr-un destin favorabil poporului roman.

Ca urmare, recomanda gandire matura si buna orientare in relatiile externe si in demersurile de consolidare a echilibrului politic, social si economic intern, ca modalitati de evitare a interventiilor straine. Punea accent pe optimizarea legaturilor cu marile puteri, manifestand convingerea ca (problemele care n.n.) “se vor ivi unele dupa altele nu vor putea fi dezlegate decat prin sincera dorinta de a da o satisfacere echitabila cerintelor reciproce”.

In depasirea efectelor negative ale fenomenului imperial aprecia ca salutara apropierea relatiilor cu tarile balcanice, in scopul compatibilizarii structurilor “de guvernamant si de legislatiune”, emanciparea si convergenta spiritului national al popoarelor balcanice, acordarea de sprijin reciproc si consolidarea, pe aceasta baza, a unei dependente reale. Ca solutie, dincolo de vointa politica, recomanda “lamurirea legaturilor ce au existat in trecut si desemnarea liniamentelor legaturilor viitoare”, subliniind ca:

“Astfel se va emancipa spiritul popoarelor balcanice de atarnarea in care se afla astazi, astfel, mergand pe picioarele lor proprii nesprijinite de amicitii prea puternice pentru fiecare din ele, vor putea sa formeze un manunchi de forte intr-adevar neatarnate in afara, stapane pe soarta lor, libere de a se ocupa in pace cu interesele materiale si morale. Inainte de a fi vorba de legaturi politice, ar trebui ca spiritul public din aceste tari sa urmeze linii convergente catre un scop comun.”14

Note

1 Ilie Badescu, Sociologia eminesciana, Editura Porto Franco, Galati, 1994, p. 104-106
2 M. Eminescu, Opere, vol. IX, p. 69
3 M. Eminescu, Opere, vol. X, p. 31
4 Dan Berindei, Diplomatia romaneasca moderna, 1995, p. 140
5 Dan Berindei, op. cit., p. 140
6 M. Eminescu, Opere, vol. X, p. 230
7 M. Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 34
8 M. Eminescu, Opera politica, II, p. 263-264
9 Razboaiele dintre rusi si turci, 1991, p. 201
10 M. Eminescu, Opere, vol. X, p. 136
11 M. Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 35
12 Joachim-Peter Storfa, Scrierile politice ale lui Mihai Eminescu, 2003, p. 150
13 M. Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 251
14 M. Eminescu, Opere, vol. XI, p. 365.

George ENE

Parcursul lung si sinuos al negocierilor internationale privind reglementarea navigatiei pe Dunare, in conformitate cu prevederile exprese ale Tratatului de la Berlin, art. 55 si 57(1), a condus la o uzura accentuata in relatiile bilaterale romano-austro-ungare, ca urmare a faptului ca imperiul intentiona sa obtina suprematia pe artera fluviala, intre Portile de Fier si Braila, cu pretul incalcarii suveranitatii si intereselor Romaniei. De la insinuari si acuze reciproce, amplificate de publicatii din Romania si din strainatate, in special din Austro-Ungaria, Germania, Franta, Marea Britanie si Belgia, pana la manifestari acute ale fenomenului imperial,(2) s-a ajuns la incercari de discreditare si izolare a tarii noastre, la sanctiuni economice si comerciale, acte de intimidare, culminand cu intreruperea relatiilor diplomatice si obligarea Guvernului roman de a-si cere public scuze la data de 15 decembrie 1881, pentru a doua oara dupa 1867, sub pretextul adoptarii unor masuri considerate vexatorii pentru supusii austrieci.

Conferinta de la Londra, din februarie aprilie 1883, nu a rezolvat diferendul din relatiile romano-austro-ungare, scopul ei dovedindu-se, dupa cum releva si Eminescu, reinterpretarea textului acordului in functie de noile interese ale marilor puteri(3).

Partile au continuat sa se suspecteze si sa se acuze reciproc. Reprezentantii Austro-Ungariei nu concepeau ca dreptul si demnitatea unui stat mai mic puteau sa conteze cat interesele si onoarea unui imperiu. Confruntarea, incurajata discret de puterile care se opuneau Austro-Ungariei, s-a transferat adesea in presa, luand aspecte dure, de provocare. Oficioasele din cele doua state au contribuit din plin la tensionarea relatiilor bilaterale, insinuand si exagerand faptele.

Eminescu se considera in miezul evenimentelor. In pofida solutiei de compromis, impuse de conferinta prin adoptarea anteproiectului francez Barrere, Romania a contestat ferm hotararile adoptate. Propunerea Barrere, desi in aparenta era o solutie rezonabila, in realitate avantaja imperiul prin faptul ca Serbia, ca membru al Comisiei Europene a Dunarii, ii acorda votul, precum si prin aceea ca prevederile articolelor 97 si 98 din Regulament permiteau statelor straine sa-si elaboreze legi si sa desfasoare activitati de politie in apele teritoriale care nu le apartineau(4).

Eminescu apreciaza ca neavenita prestatia de negociator a Frantei, pe motiv ca nu era competenta sa reprezinte interesele Austro-Ungariei pe Dunare, ca relatiile dintre Romania si imperiu erau deschise si ca atitudinea exprimata contravenea intereselor Europei, de exercitare a autoritatii intre Portile de Fier si Galati.

Anterior Conferintei de la Londra, Romania a incercat, fara succes, sa obtina castig de cauza, ca tara independenta, consultand si solicitand sprijinul marilor puteri.

Eminescu a remarcat faptul ca, in context, s-au manifestat aceleasi interese, aceleasi rivalitati, combinatii si practici specifice luptelor hegemonice, in care actorii isi schimbau intre ei rolurile, in farsa la care Romania, ca si la Berlin, era invitata sa asiste, dar nu sa participe. Cu si fara asentimentul oamenilor politici care finantau Timpul, s-a implicat in problema ca intr-o cauza personala, cum a procedat si in alte imprejurari in care au fost amenintate sau lezate interesele romanesti.

Aprecia ca, daca Marea Neagra a constituit, dupa razboiul Crimeii, motiv pentru ultima confruntare armata dintre Rusia si Turcia, in viitor Dunarea putea oferi un motiv care ar fi apropiat Rusia si Marea Britanie impotriva Austro-Ungariei si Germaniei, fapt confirmat in 1914, la declansarea primului razboi mondial. Din aceste considerente, Eminescu a acordat asa-zisei chestiuni dunarene o importanta speciala, afectandu-i chiar mai mult spatiu tipografic decat razboiului de independenta.

Cu minutiozitatea si perseverenta caracteristica, a urmarit evolutia negocierilor/confruntarilor ocazionate de Conferinta de la Londra, selectand si valorificand in Timpul informatii din surse oficiale romanesti si straine, in special austro-ungare, germane, franceze, engleze, rusesti si italiene.

In jurul problemei si-a cristalizat idei si teze privind aspecte negative ale controlului strain asupra navigatiei pe Dunarea interioara, precum afectarea suveranitatii de stat, prin impunerea unor dependente specifice protectoratelor, prejudicierea dezvoltarii industriei nationale, agriculturii, comertului, transportului feroviar, boicotarea unor reglementari de natura sa protejeze si sa favorizeze interesele romanesti in domeniul valorificarii materiilor prime si fortei de munca s.a.

In context, a reluat teme de actualitate, pe care le abordase in stransa legatura cu razboiul de independenta privind neutralitatea, aliantele militare, situatia romanilor din afara granitelor, relatiile cu vecinii s.a.

Problema l-a absorbit in asa natura incat, dupa Tratatul de la Berlin, majoritatea ideilor si pulsiunilor sale avea ca punct de plecare acest subiect. In ultimii ani de gazetarie, Eminescu a deservit un veritabil comandament de criza in jurul chestiunii dunarene, dezvaluind opiniei publice atitudini duplicitare ale marilor puteri, acte de tulburare interesata a relatiilor dintre statele balcanice, intelegeri secrete, preocupari de impunere a protectoratului austro-ungar asupra noilor formatiuni statale de la Dunare, sub pretextul unor actiuni pacifiste, umanitare, culturale, religioase s.a. Releva ca impotriva Austro-Ungariei si Germaniei, care transasera in favoarea lor controlul asupra Dunarii, existau preocupari de contestare din partea Rusiei, Marii Britanii si Frantei, care reclamau libertate totala de navigatie pe fluviu.

Din analiza evenimentelor internationale importante, Eminescu a descifrat mutatiile si tendintele intervenite in atitudinea marilor puteri fata de Romania, imprejurarile si cauzele acestora, sugerand factorilor politici romani promovarea unei politici realiste, flexibile, permanent adecvate intereselor nationale, care sa ia in calcul constantele si variabilele relatiilor dintre marile puteri, precum si riscurile unor atitudini partinitoare ori hazardate.

Cu referire la rezolutiile Conferintei de la Londra, dincolo de tonul sau alternand intre ironie si sarcasm, se retine o buna cunoastere a problemei, o judecata matura, orientata preponderent constructiv. Eminescu schiteaza cu acest prilej un tablou semnificativ al atitudinii marilor puteri fata de Romania in perioada imediat urmatoare recunoasterii independentei de stat, avand ca elemente de cadru vulnerabilitati interne grave, din sfera politicului:

“Admirabila dibacie a oamenilor nostri de stat fu in timpii din urma atat de mare incat toate puterile intrunite in Conferinta au fost in contra noastra si singurul nostru aparator din ironie Austria.

Germania, careia ne-am aplecat in toate cele, tara de nastere a regelui nostru, o putere ce nu are nici un interes imediat la Dunare, e in contra primirii noastre in Conferinta. Franta, careia ii datoram nu numai cultura, dar si ideile noastre nesanatoase, din iubire pentru care am devenit niste maimute ale ei, imbatranindu-ne inainte de vreme pentru a aduce macar cu ea (se refera la reforme n.n.), ea e mai papala decat papa, mai austriaca decat Austria si, fara nici un castig pentru sine, din contra, cu perspectiva de-a pierde simpatiile pe care-a stiut sa le inspire in trecut, ajunge a cere executarea (Romaniei n.n.), in numele Europei. Italia, obiectul afectiunilor noastre, pana si inutila Turcie, toate cu cate n-avem a imparti nimic, nici in clin, nici in maneca, in contra-ne, iar pentru noi… cine? Adversarul. (…) Toata politica noastra sta in fata lumii atat de inepta, incat insusi adversarului i s-a facut mila de ea (…), iar tara aceasta ametita ca un taur de demagogia ei interna (…) e distrasa de la cestiunea cea mare, pierde ca pe niste carti de joc simpatiile tuturor popoarelor europene, pentru a se ocupa de (…) reusita in alegeri”.(5)

Realizeaza ca intrunirea de la Londra se derula dupa un scenariu supervizat de cancelarul german in cadrul caruia Romania urma sa fie determinata sa solicite un rol in alianta pe care Germania tocmai o concepuse, pentru a para o eventuala revansa a Rusiei si Frantei. Intuieste substratul tatonarilor si regruparii puterilor dupa Tratatul de la Berlin: alianta secreta germano-austro-ungara din octombrie 1879, indreptata impotriva Rusiei si Frantei; reinnoirea Aliantei celor Trei Imparati la initiativa Rusiei, ca raspuns, dar si in scop de contracarare a Marii Britanii (iunie 1881); Tratatul de alianta dintre Germania si Austro-Ungaria (1882), care va deveni Tripla Alianta (octombrie 1883), s.a.

Celelalte aranjamente intre puteri, stabilite la Londra, aveau si ele semnificatia lor: Rusia abandonase Romania, cointeresata de Austro-Ungaria prin promisiunea cedarii bratului dunarean Chilia, Marea Britanie prin primirea Egiptului, iar Austria, potrivit aprecierii lui Eminescu(6), “cauta a indulci, prin politete cel putin, hapul amar al vasalitatii economice si politice” (7).

In timpul lucrarilor Conferintei de la Londra, in replica la un articol publicat in independence Roumaine, prin care se aduceau acuze Opozitiei din Romania, pe motiv ca nu sprijinea politica guvernamentala, Eminescu face un veritabil rechizitoriu puterilor participante. Retoric, denunta ca, la Londra, se savarsise un act premeditat impotriva Romaniei prin incalcarea, in coniventa, a tratatelor de la Paris si Berlin: “Tratatele se mentin in vigoare prin echilibrul real al puterilor, prin raporturi oarecum de greutate si de forta “, “dreptul scris e mai mult arma celui slab si nu mijloc de a trezi constiinta acestui echilibru”(8).

Pe parcursul abordarii problemei dunarene, Eminescu isi cristalizeaza teza privind echilibrul puterilor. Intemeindu-se pe argumente teoretice si practice, propune solutii pe care le motiveaza riguros, vizand adaptarea politicii romanesti la realitatea geopolitica si la rolul impus de ponderea si impactul factorilor determinanti.

Reproseaza faptul ca, desi neriverana, Austria revendica presedintia Comisiei Europene Dunarene si votul preponderent, fapt semnificand, in opinia sa, exercitarea controlului asupra Dunarii intre Portile de Fier si Marea Neagra, cu desconsiderarea intereselor statelor dunarene si incalcarea suveranitatii lor. Incepand din toamna anului 1878, publica numeroase articole critice prin care face presiuni asupra Guvernului roman, in scopul de a nu ceda pretentiilor imperiului, traducand si reproducand in Timpul comentarii ample din presa occidentala si ruseasca, menite sa furnizeze argumente suplimentare Puterii de la Bucuresti.

Sesizeaza ca Guvernul austriac lansa, prin intermediul oficioaselor din Viena, amenintari impotriva Romaniei, a primului-ministru I.C. Bratianu si a ministrului de Externe M. Kogalniceanu, invocand consecintele unor pretinse “actiuni sovine”, “agitatii impotriva prevederilor Tratatului de la Berlin”, boicotand exporturile romanesti de cereale prin Portile de Fier si Sulina ori avertizand asupra intentiilor de compromitere a traficului feroviar romanesc, prin abandonarea traseelor din Romania si realizarea unor comunicatii in sudul Dunarii, pe directiile Constantinopol si Salonic(9).

In aceeasi nota, ministrul ungar de Externe G. Kalnoky reprosa, in februarie 1883, oficialilor romani tolerarea miscarilor iredentiste, “agitatiilor facute de straini”(10).

Din presa franceza retine riscuri la care erau expuse statele balcanice riverane, in cazul acceptarii pretentiilor Austro-Ungariei, si incurajari la rezistenta, sugerand ca tara avea de partea sa puterile europene care se considerau lezate:

“Cestiunea libertatii Dunarii devine din ce in ce mai grava. Natiunea romana, care se simte amenintata in interesele ei vitale, impinge pe guvern sa reziste absolut pretentiilor Austro-Ungariei. Romanii au incredere in izbanda silintelor lor. Ei isi zic ca si acum staruinta lor de a nu ceda va da timp unora dintre puterile ce ezita inca, de a se lamuri si de a intelege ca pe Dunare Romania apara interesele Europei insasi” (extras din Echo de France; sublinierile ne apartin)(11).

1. “Dictatura pe Dunare ar duce cu sine, fara indoiala, dictatura asupra micilor state tarmurene. Siguri de sprijinul Europei, oamenii de stat din Bucuresti vor sti sa apere interesele legitime ale tarilor si dezvoltarea cestiunii Dunarii va proba daca un regat e in stare de-a implini rolul pe care i l-a insemnat cursul istoriei popoarelor si pozitia geografica a teritoriului ei” (extras din Messager de Vienne)(12).

In polemica angajata pe cont propriu cu publicatii din acest spatiu, respinge argumentele de mare putere, prin invocarea dreptului international: “Austro-Ungaria nu are in apele Dunarii de Jos nici un drept, absolut nici unul, decat acela pe care il are China si Japonia si orice alta putere de pe glob: dreptul liberei navigatiuni.

Interese o fi avand, nu tagaduim, dar drepturi nu are si o dovada ca nu le are e ca umbla dupa ele cu lumanarea si poate ca va gasi din nou ceea ce cauta: pricina si cearta Daca din realitatea ca exista negot austriac pe Dunarea de Jos, si exista pentru ca am ingaduit sa existe, poate rezulta ceva din realitatea si mai mare ca o jumatate a poporului romanesc traieste in statul Habsburgilor rezulta, in mod legitim, asteptarea ca sa ne vedem respectate limba, datina, individualitatea noastra, bunurile constiintei noastre” (13).

Pe fond accentueaza ca “nicicand un interes nu e un titlu de drept”,(14) si ca “noi, romanii, avem cele mai mari interese in Ardeal, intrucat 2/3 din populatia din regiune era compusa din conationali”(15).

Eminescu nu exprima decat intr-o masura neinsemnata punctul de vedere conservator care, prin junimisti, inclina spre o apropiere fata de Austro-Ungaria. Respinge, in principiu, actiunile de politica guvernamentala in problema, pe motiv ca incalcau echilibrul puterilor si ca erau marcate de inconsecventa si obedienta.

Campania de presa in favoarea sustinerii intereselor romanesti pe Dunare, deosebit de intensa, comparabila celei din preajma intrarii Romaniei in razboiul impotriva Turciei, a determinat Guvernul roman sa adopte o pozitie categorica in apararea intereselor nationale, exprimata si in mesajul Tronului din 15 noiembrie 1881:

“Ingrijirile ce au desteptat in tara chestiunea Tratatului Dunarii sunt legitime. Necesitatea de a atrage cat mai mult in porturile noastre, in sus ca si in jos de Galati, vasele de comert straine si pavilioanele de orice nationalitate este cu atat mai viu simtita cu cat comertul nostru intampina adesea, la exportul pe fruntariile de uscat, felurite piedici si cu cat de la un timp incoace, sub cuvant de epizootie, el este chiar amenintat de a-si vedea inchise cu desavarsire acele fruntarii in ce priveste exportul de vite mari.” (16)

La o analiza atenta, rezulta ca textul, care a atins susceptibilitatea Austro-Ungariei, nu continea nimic exagerat, nimic ofensator, constituind in fapt un pretext asteptat pentru sanctionarea Romaniei. Oficialitatile romane reclamau, pe un ton deosebit de moderat, necesitatea adoptarii unor masuri indreptatite pentru protejarea intereselor sale economice, afectate grav de catre imperiu atat prin controlul sever asupra comertului pe Dunare, cat mai ales prin incalcarea Conventiei comerciale bilaterale.

Faptul a fost urmat de intreruperea relatiilor diplomatice cu Romania.

Din oficiosul maghiar Pesther Lloyd, Eminescu extrage si reproduce in Timpul acuze formulate pe un ton jignitor si amenintator:

“Cand, dupa ani de munca, prin acte de abnegatie si sacrificii ajungem a stabili cu puterile mari ale Europei relatiuni clare si hotarari determinate, e destul ca unul din micile state din Balcani sa ne stea-mpotriva c-o aroganta indrazneala, pentru ca sa se desfasoare numaidecat nu numai intregul problem al politicei noastre orientale, ci chiar acela al relatiunilor noastre europene. Cine sta dindaratul vasalilor eliberati, cine-i mana-nainte?… Vor inadevar sa ne aranjam astfel incat intreaga noastra politica europeana sa atarne de bunul plac al Romaniei …? E treaba noastra de-a pedepsi aroganta impotriva noastra a micilor state vecine.” (17)

Pozitia sa fata de publicatia maghiara, adoptata la 13 decembrie 1881, a fost deosebit de prompta si inteligenta. In esenta a ironizat sec “vitejia la distanta”, calificand provocarea “lucru comod, admirabil, insa fara efect”.

Eminescu acuza Puterea ca nu a actionat oportun pentru a transa situatia in favoarea sa, subliniind ca “au existat momente in care interesele nici unei puteri nu fusesera angajate prin documente” si ca nu se punea problema solicitarii sau acordarii de compensatii.

Adauga faptul ca in negocieri au fost implicate persoane despre a caror fidelitate fata de Romania ar fi existat “grave banuieli”, suspectand aservirea intereselor economice ale tarii fata de Austro-Ungaria(18). Il viza pe ministrul de Externe Vasile Boerescu, cel care, potrivit afirmatiilor lui Mihail Kogalniceanu, ar fi facut cesiuni Austro-Ungariei, incheind cu imperiul un acord secret in problema, defavorabil Romaniei.

Eminescu evalueaza in mai multe randuri stadiul Cestiunii Dunarii, relevandu-i parcursul si impactul asupra intereselor Romaniei. Prezinta neutral diferentele de vederi exprimate in Comisia Europeana a Dunarii, ulterior in Comisia Mixta, solutiile propuse pentru depasirea situatiei, exprimandu-si convingerea ca interesele se puteau armoniza prin “bunavointa reciproca si spirit de dreptate”. Se pronunta constant in favoarea pastrarii neutralitatii, fiind convins ca numai astfel Romania putea “sa tie cumpana, fara jignirea intereselor justificate ale puterilor”(198), in beneficiul securitatii sale nationale:

“Sa nu se uite ca ratiunea de a fi a statului nostru e nationalitatea noastra. Orice propunere dar, care nu s-ar acorda cu acest sentiment general al tarii, care n-ar cuprinde in el garantiile de existenta si de dezvoltare pentru elementul romanesc, ar gasi poate momente in care s-ar impune ca o necesitate, dar n-ar forma nicicand baza unei politici traditionale a romanilor.” (20)

Din aceste considerente, invita la moderatie, reamintind ca romanii “au platit imprudente mici cu pierderi mari”.

Multe dintre ideile prin care Eminescu lua pozitie categorica impotriva pretentiilor austro-ungare in chestiunea Dunarii au ca punct de plecare reglementarile privind navigatia pe fluviu, instituite in secolul al XIX-lea, cu ocazia congreselor de la Viena, Paris si Berlin, studiile lui Mihail Kogalniceanu pe aceasta tema, publicate in 1882, si discursurile lui I.C. Bratianu din Parlament.

Din perspectiva dreptului international contesta constituirea Comisiei Europene a Dunarii si indeosebi a Comisiei Mixte de supraveghere a navigatiei pe fluviu, pe motivul incalcarii suveranitatii statelor riverane situate pe cursul inferior al Dunarii, al afectarii intereselor economice si comerciale. Eminescu sustine pertinent contraproiectul romanesc, protocolul din 23 27 martie 1882 privind regulamentul de navigatie si statele participante la redactarea documentului.

Oportunitatea si coerenta demersului sau in chestiunea dunareana se evidentiaza mai ales in contextul constituirii regatului Romaniei si conflictului diplomatic cu Austro-Ungaria, din noiembrie 1881, cand interventiile sale polemice impotriva unor oficioase straine, care colportau aprecieri tendentioase ori vexatorii, s-au constituit in replici convingatoare, intemeiate pe prevederi ale dreptului international si pe interesele nationale legitime ale Romaniei.

Atitudinea sa in problema dunareana, prin profunzimea argumentelor si intensitatea cu care a fost exprimata, a contribuit la fundamentarea deciziei Guvernului de respingere a hotararilor abuzive adoptate la Conferinta de la Londra.

Din pacate, Eminescu nu a putut sa se bucure de rezultatul interventiilor sale, din cauza imbolnavirii grave, in iunie 1883, si izolarii totale prin masuri medicale si administrative.(21, 22) Peste cateva luni, Regulamentul de navigatie, intocmit in mai 1882 de catre Comisia Europeana Dunareana, devenea caduc, in urma complicarii relatiilor internationale si renuntarii Austro-Ungariei la pretentiile sale sustinute cu atata asiduitate si fermitate, in intentia atragerii Romaniei in Tripla Alianta. Influenta Rusiei in chestiunea dunareana avea sa creasca insa discret, constituind, intre altele, una din cauzele primei conflagratii mondiale, asa cum anticipase Eminescu.

Note

1. C. Hamangiu, Codul General al Romaniei, vol. II, Editura Alcalay, Bucuresti, 1907, pag. 411 si 412.
2. Ilie Badescu, Sociologie eminesciana, 1994, Editura Porto Frnaco, p. 104-106
3. Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei RPR, pag. 262.
4. Gheorghe Cazan, Serban Radulescu-Zonner, Romania si Tripla Alianta, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1979, pag. 85 si 86.
5. Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei RPR, pag. 254 si 255.
6. Academia Romana, Istoria romanilor, vol. VII, tom II, pag. 239.
7. Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei RPR, pag. 252.
8. Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei RPR, pag. 262.
9. Eminescu, Opere, XII, Editura Academiei RPR, pag. 416.
10. Gheorghe Cazan, Serban Radulescu-Zonner, op. cit., pag. 88.
11. Eminescu, Opere, XII, Editura Academiei RPR, pag. 406.
12. Eminescu, Opere, XII, Editura Academiei RPR, pag. 407.
13. Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei RPR, pag. 90 si 91.
14. Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei RPR, pag. 109.
15. Ibidem.
16. Titu Maiorescu, Istoria politica a Romaniei sub domnia lui Carol I, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994, pag. 129.
17. Eminescu, Opere, XII, Editura Academiei RPR, pag. 438.
18. Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei RPR, pag. 260.
19. Eminescu, Opere, XI, Editura Academiei RPR, pag. 455.
20. Ibidem.
21. N. Georgescu, A doua viata a lui Eminescu, Editura Europa Nova, Bucuresti, 1994, pag. 140;
22. Theodor Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu, Editura Serafimus, Brasov, 1999, pag. 78.

GEORGE ENE

Multa vreme, in anii de dupa razboi, nu s-a vorbit (nu s-a putut vorbi) la noi despre implicatiile religioase ale operei lui Mihai Eminescu decat intr-un anume sens, acela ce rezulta dintr-o tendentioasa (ca sa nu spun proasta) intelegere a unui segment din amplul poem Imparat si proletar, scotandu-se de acolo concluzia ateismului sau propagandistic. Nimic mai fals, ne incredinteaza I.P.S. Nicolae Corneanu intr-un cuvant inainte Eminescu si teologia la o antologie de texte eminesciene privind ortodoxia, realizata de curand (Mihai Eminescu, Ortodoxia, o antologie de Fabian Anton, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2004). La drept vorbind, relatia cu teologia era discutata, atunci cand ea era totusi abordata, prin prisma deschiderii filosofice a poetului, a gazetarului, aceasta mai ales in anii din urma. Traducerea cartii Rosei del Conte a insemnat, in acest sens, o deschidere la care trebuie asociate si alte carti pe aceasta tema, semnate de D. Vatamaniuc, Constantin Crisan, Tudor Nedelcea, Doru Scarlatescu, Constantin N. Strachinaru s.a., autori ce s-au implicat in discutii de substanta, cu profunzime analitica. Recenta antologie, alcatuita de Fabian Anton, din scrierile lui Mihai Eminescu, axata pe ideea sustinerii de catre acesta a ortodoxiei, pune in evidenta mai ales “relatia lui Eminescu cu teologia”, cum tine sa precizeze dintr-un bun inceput, Nicolae Corneanu, comentand observatiile gazetarului de la Timpul “privitoare la istoria crestinismului primitiv”, dar relevandu-i-se si anumite “reflectii ( …) teologice, rezultand din propria lui cugetare”, ce au la baza atat “interesul ce i l-au trezit vechile religii ale lumii”, cat si pasiunea, interesul pentru “unele carti vechi religioase, in special ale lui Nicodim Aghioritul, care au inceput sa circule in romaneste sub influenta catorva monahi, precum Paisie Velicicovschi”. Domnia sa insista asupra faptului ca in abordarea problemelor teologice, Eminescu “s-a aplecat mai mult asupra filosofiei, dar prin aceasta a ajuns si la teologie”, stimulat de lecturile si cursurile din perioada studentiei la Viena si Berlin, “lectura unor atari scrieri a insotit-o de consideratii proprii extrem de semnificative”, dovedindu-se a fi nu numai “un crestin autentic”, ci si “un adevarat savant, care si-a pus cunostintele in slujba scrisului”. Poet fiind, chiar si in angajamentele publicisticii, Nicolae Corneanu remarcand, pe buna dreptate, referirile ce le face Eminescu la “crucea bizantina”, vorbind despre ea, intr-o frumoasa si sugestiva metafora, ca despre “un fulg de zapada, mic reprezentant al universului”. Dar antologia mai pune in evidenta relatia profunda pe care Eminescu o stabileste intre ortodoxie si patriotism. “Popor ce veacuri de-a randul a luptat pentru lege scrie Mihai Eminescu intr-un articol din 1883, publicat in Timpul (nr. 112, 20 mai) romanii au identificat religia cu nationalitatea”. Iar altadata, referindu-se la obarsia noastra latina: “Biserica rasariteana e de optsprezece sute de ani pastratoarea elementului latin de langa Dunare. Ea a stabilit si unificat limba noastra intr-un mod atat de admirabil incat suntem singurul popor fara dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit in mod egal de inghitirea prin poloni, unguri, tatari si turci; ea este inca astazi singura arma de aparare si singurul sprijin al milioanelor de romani care traiesc dincolo de hotarele noastre” (Timpul, nr. 25, 2 februarie 1879). Rolul bisericii ortodoxe il identifica Mihai Eminescu, de fiecare data, ca fiind unul hotarator pentru afirmarea spiritului national in cultura nationala: “Domnii nostri scrie Mihai Eminescu intr-un articol din Timpul (nr. 211, la octombrie 1881) vorbind despre tentativele straine, in timp, de a “atrage la reforma si poporul romanesc”, aceasta insemnand, de fapt, trecerea la calvinism si renuntarea la biserica ortodoxa au combatut Reforma cu armele ei proprii. Au pus a se traduce cartile bisericesti in limba romaneasca, au introdus limba poporului in biserica si stat, in locul celor straine hieratice ( …) au creat limba literara, au sustinut-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice si de stat”.

Pe aceleasi coordonate, de aparare si afirmare transanta a traditiei ortodoxiei ca fiind fiinta in fiinta noastra nationala, Mihai Eminescu se angajeaza intr-o disputa vehementa in privinta intentiei de a se infiinta o mitropolie romano-catolica la Bucuresti, facand o ampla argumentatie a refuzului unui atare demers, pe care il vede subtil politician, de altfel ca o tentativa de uzurpare a Casei Regale pe de-o parte, de catre Austro-Ungaria (”indaratul infiintarii mitropoliei catolice este mana politicei orientale a Austriei”) si a minimalizarii, pe de alta parte, a autoritatii bisericii ortodoxe in stat, pe de alta parte (”pe viitor vor fi in Romania doua biserici, doi capi bisericesti”) aratand insa un remarcabil spirit de toleranta, specific, de altfel, poporului roman din totdeauna (” …noi romanii in special am fost in toti timpii un model de toleranta religioasa: episcopiile atarnatoare de scaunul papal, al Siretului/mai tarziu al Bacaului/si al Milcovului, petrecerea fara supurare a armenilor si evreilor in tarile noastre, libertatea de cult, garantata acestora prin anume hrisov de catre Stefan cel Mare, desele raporturi ale episcopilor catolici despre desavarsita toleranta si respectul dovedit pentru cultul apusean de catre popor, boieri si Domni/la sarbatori mari Voda si boieri luau parte la serviciul divin din bisericile catolice/toate acestea dovedesc ca cel putin in aceasta privinta n-am facut niciodata ceea ce dorim sa nu ni se faca noua”) si chiar daca nu a fost un sustinator al dinastiei regale la noi, el arata cu limpezime cum aceasta impunere fortata a catolicismului in Romania mizeaza pe o reactie populara impotriva Casei Regale, in fond a dezbinarii nationale. Romanii, scrie Mihai Eminescu, “au primit cu entuziasm pe Domnul de confesie romano-catolica. Ce-i drept, speranta poporului roman a fost, si este, ca dinastia intemeiata de acest Domn nu va fi catolica, ci romaneasca, adica ortodoxa; timp de saptesprezece ani insa, niciodata nu s-a simtit in tara ca avem un domn eterodox ( …). Infiintandu-se mitropolia catolica din Bucuresti, spiritul politic al poporului roman a trebuit sa se schimbe si astazi e cu putinta ca sa se atace tronul din punct de vedere confesional”, intrucat, zice gazetarul, “in toate timpurile, Scaunul papal i-a socotit pe principii catolici drept agenti ai propagandei catolice”, fapt care in cele mai multe cazuri s-a exercitat cu anume violenta pe cari romanii au simtit-o din plin ca pe o tentativa de deznationalizare, si au actionat in consecinta. Mihai Eminescu nu ezita sa recapituleze aceste fapte: “Strabunii nostri au fost persecutati de catre regii catolici ai Ungariei Timpul (nr. 112, 20 mai 1883) nu pentru ca erau romani, ci pentru ca papa ii ameninta pe regi cu excomunicarea daca vor fi ingaduitori cu schismaticii. O mare parte din romanii din muntii despre nord a parasit, sub Bogdan Voda Dragos, patria lor, a Maramuresului, pentru ca un rege catolic voia sa le impuie confesiunea catolica. Fratii nostri romani in Ardeal au suferit veacuri intregi cele mai mari asupriri anume pentru ca nu erau catolici. Habsburgii, luand stapanirea asupra Ardealului, izbutesc in scurt timp a desfiinta metropolia ortodoxa de la Alba-Iulia, pe-al carei titular il sfintea de drept mitropolitul din Bucuresti. Prin asta produc intre romani dezbinarea confesionala in Oltenia daca Tractatul de la Belgrad nu-i silea sa se retraga”. Iata ca dupa un veac si jumatate, scurs de-atunci, catolicii urmeaza lucrarea inceputa atunci, scontand pe dezbinarea romanilor din rasaritul Carpatilor, pentru ca, atentioneaza Eminescu, “vom avea de astazi inainte doua biserici: una a tarii, alta a Curtii; doi capi bisericesti, unul parinte sufletesc al tarii, iar altul al familiei regale si al celorlalti straini asezati in tara, intre tara si dinastie este un abis netrecut”. Iata denuntat, astfel, mobilul infiintarii mitropoliei catolice la Bucuresti: “a fost creata spre a stabili pozitiunea dinastiei de Hohenzollern in Romania: ea este una dintre masurile prin care Austro-Ungaria, indeosebi Ungaria si mai indeosebi poporul maghiar, voieste sa-si asigure o inraurire dominanta asupra popoarelor din Orient”.

Pozitia transanta a polemistului este, in fapt, aceea a unui neinduplecat aparator al fiintei nationale si al ortodoxiei ca baza spirituala a afirmarii sale in lume. Acesta este orizontul ideatic pe care se aseaza Eminescu in diverse imprejurari politice. Bunaoara, in problema raspandirii icoanelor cromolitografiate, “al caror loc de fabricatiune e Rusia”, analizand cauzele acesteia, Eminescu se pronunta, de asemenea, luand in judecare o perspectiva istorica a problemei, ca intotdeauna, de altfel, in care isi afla temeinice argumentate de sustinere. Nefiind un pretuitor al “icoanelor religioase ( …) aproape exclusiv fabricate la Gherla (Transilvania)”, in care nu vede “nici o cultura artistica”, ca de altfel nici in cele grecesti (”portretele grecesti din orient sunt cam tot atat de primitive ca si icoanele din Gherla, ca si produsele rusesti de prin anii 1840 50, cari erau de o slutenie fenomenala”), el propune crearea unei industrii nationale de icoane cromolitigrafiate, “care sa poata concura produsele rusesti si sa le inlocuiasca”, excluzand aspectul politic al chestiunii, din Rusia venind, deopotriva, si prea numeroase portrete ale “imparatului rusesc”. Explicatia lui Eminescu e nu numai pertinenta, ci si vizionara: “icoanele bisericesti, introduse din cauza identitatii confesiunii si ritului religios, sunt incomparabil mai pernicioase prin raspandirea lor, decat icoanele de caracter politic ( …) pe cand influentele politice sunt in genere schimbatoare si trecatoare, influenta religioasa si confesionala persista adeseori secole intregi si determina cea mai intima si mai adanca convingere a constiintei unui popor ( …) icoanele bisericesti persista atat timp cat poporul tine la confesiunea religioasa mostenita si de aceea si in trecut in numele religiei s-au intreprins invazii rusesti in principate si in Peninsula Balcanica ( …) Cauzele cari ar putea slabi siguranta statului Roman sunt cu totul de alta natura: sunt economice si sociale” (articol publicat in Romania libera, nr. 3357, 20 noiembrie 1888).

Publicistica lui Mihai Eminescu, in care gazetarul abordeaza probleme ce vizeaza religia si teologia in tara noastra, este indeobste ferma si explicita. Un model de afirmare nationala prin cultul confesional, prin ortodoxie. “Cine ne alunga limba din biserica si din instructia educativa (a scoalelor elementare si secundare) scrie el in 1878 (Timpul, nr. 170, din 4 august) , cine nu ne lasa sa fim ceea ce suntem a rupt-o cu constiinta noastra nationala si cu simpatiile noastre intime, oricat de bune ar fi relatiile lui internationale cu statul nostru”. Iata un punct de vedere extrem de actual, la care politicienii nostri de astazi ar trebui sa reflecteze, cu folos intru mai buna imagine a Romaniei in lume.

Constantin Cublesan

O privire de ansamblu asupra marilor personalitati creatoare, dintotdeauna si de pretutindeni, ar duce la o constatare legata funciar de insasi conditia omului de geniu in lume, si anume aceea privind aspiratia lui perpetua spre universalitate. Preocuparile interdisciplinare ale marilor figuri din Renastere, Leonardo da Vinci si Michelangelo, calitatile de istoric si politician ale lui Alphonse De Lamartine sau profunzimea gandirii economice a lui Balzac sunt doar cateva exemple in sprijinul acestei constatari. Pe pamant romanesc, personalitatile de acest fel abunda. Alaturi de scriitorii-diplomati Duiliu Zamfirescu si Vasile Alecsandri sau de acel maestru al jurisprudentei care a fost Barbu Stefanescu-Delavrancea, nu putem sa nu-l mentionam pe Gheorghe Lazar, personalitate care intrunea cunostinte deosebite in trei discipline atat de putin inrudite intre ele: dreptul, ingineria si teologia.

La Mihai Eminescu devotiunea si constiinciozitatea cu care s-a angajat in cel de-al doilea domeniu al preocuparilor sale – jurnalistica – marturisesc, o data mai mult, marile calitati umane si civice ale celui care a fost poetul national al Romaniei.

Prima impresie pe care o suscita jurnalistica lui Eminescu oricarui explorator al ei este aceea de probitate si de inalta constiinta profesionala. Ca si in cazul revizoratului din invatamant, marele poet a dat dovada de o corectitudine si un respect exemplare pentru misia sa, cu toate ca acestea nu constituiau principala sa preocupare. Din partea unui talent poetic remarcabil pentru unanimitatea celor ce veneau in contact cu lirica sa ne-am fi asteptat la o delasare, la un dispret suveran fata de o asemenea indeletnicire, cu atat mai vartos cu cat atare atitudini faceau bontonul zilei, iar contrariul lor n-avea a-i aduce decat adversitati complicate si neajunsuri suparatoare.

Istovitoarea activitate jurnalistica a lui Eminescu ne ofera in schimb imaginea complementara a aceluiasi truditor cuprins de pietate in fata meseriei. Aceeasi ravna, aceeasi daruire transpar la simpla foiletare a Curierului de Iasi din perioada in care l-a avut cronicar, dar mai ales a Timpului, unde a avut ocazia sa se afirme plenar ca un comentator si un ganditor politic dintre cei mai avizati din publicistica tuturor vremurilor. Rubrica permanenta tinuta de el la Curierul de Iasi se remarca prin cantitatea si calitatea informatiilor, prin profunzimea analizelor si soliditatea rationamentelor, precum si prin distinctia limbii utilizate si acuratetea stilului. Numerele la care a colaborat se recunosc, chiar nesemnate de el, caci poarta amprenta unei personalitati ce sfideaza conventionalismul.

Preluand fraiele ziarului conservator Timpul, Eminescu se evidentiaza, inca de la primele numere, ca un profund si prespicace cronicar al vremii sale. Ca si la Curierul de Iasi, nu se multumeste sa astearna pe hartie expuneri aride asupra situatiei politice interne si internationale, fapte izolate fara legatura unele cu altele, ci se straduieste sa le urmareasca in interconditionarea si interrelationarea lor cauzala – premisa fundamentala a intelegerii lor. Cronicile lui sunt tot atatea probe succinte de eruditie si profunzime logica a culturii sale istorice, judecati de valoare ce se confirma in timp. Un singur exemplu revelator: in nr. 118 al Curierului de Iasi, pe cand avea doar 26 de ani, formuleaza ideea – pe cat de originala pe atat de ingenioasa chiar si pentru un istoric de mare competenta – potrivit careia ascensiunea Rusiei trebuie pusa, inainte de toate, pe seama Revolutiei franceze; spre a veni in ajutorul celor carora un atare raport cauzal le-ar fi putut parea mai greu de intuit, precizeaza ca, in fond, evolutia antirevolutionara, Napoleon I si alianta impotriva lui au fost tot atatea “trepte pe scara cea mare a ascensiunii rusesti “. Fara a fi un Edmund Burke sau un Hippolyte Taine, asertiunea de fata – validata astazi – il onoreaza pe autorul ei, ea fiind rezultatul indubitabil al unei vaste cunoasteri a istoriei si a unei rare perspicacitati. De altfel, importanta uriasului eveniment pentru configuratia lumii contemporane pare sa fie piatra de temelie pe care isi fundamenteaza Eminescu sistemul de intelegere si interpretare a evenimentelor interne si internationale contemporane. Cine urmareste activitatea lui de cronicar politic are revelatia confirmarii de catre istorie a unei asemenea maniere de a vedea si interpreta realitatea lumii.

Care dintre contemporanii sai a putut zugravi cu atata pricepere raportul de forte si jocul de interese al tarilor europene ca Eminescu in cronicile sale? Secolul sau este secolul revolutionar prin excelenta si acest adevar nu putea sa scape privirilor penetrante ale autorului poeziei “Imparat si proletar “. In Romania vremii lui exista o demagogie liberala, reprezentata de C.A. Rosetti, iar tezele ei sunt suparatoare pentru linistea si tihna tarii. Eminescu nu poate decat sa ia pozitie impotriva liberalilor, “rosiilor “, socotind, cu buna-credinta, ca aceasta este cea mai cinstita cale spre binele patriei. Ideologia lor nu poate fi de bun augur atata vreme cat ea este importata din Occident fara sa corespunda particularitatilor de evolutie specifice Romaniei. Pe de alta parte, nici tara de unde este adusa nu mai este Franta de odinioara, generoasa, prospera, puternica. Numeroasele revolutii carora le-a servit drept leagan au macinat-o atat trupeste, cat si sufleteste. Uzura ei fizica se verifica prin jalnica figura pe care o face in confruntarea militara cu Prusia. Franta din vremea gazetariei lui Eminescu “in politica ei in afara, nu mai este Franta lui Napoleon al III-lea ” (Curierul, 29 octombrie 1878, si in Scrieri politice si literare, ed. I. Scurtu, I, p. 199). Cu atat mai putin, am adauga noi, cea a lui Napoleon I, ale carei resurse ii permisesera pe vremuri sa cuprinda intreaga Europa. Uzura ei morala rezida, pentru gazetarul sagace, in faptul ca aceeasi tara care odinioara – adica pe vremea lui Napoleon al III-lea – fusese atat de generoasa, sprijin de nadejde pentru surorile ei latine, sprijin de care am beneficiat si noi, a ajuns acum intr-un asemena hal de blazare (termen menit a atenua oarecum intelesul pe care ar vrea sa i-l dea publicistul in marea sa amaraciune, acela de ratacire atat in politica interna, cat, mai ales, “inafara “), incat sa uite total care ii sunt, potrivit traditiei, interesele. Amaraciunea lui Eminescu pentru starea de decadere a tarii-surori dupa disparitia Imperiului pare sa fie atat de profunda incat el nu pregeta sa elogieze, prin contrast, starea acestei tari inaintea catastrofei de la 1870. Antiteza este menita sa sublinieze jalea gazetarului patriot roman pentru faptul de a-si vedea propria tara pagubita de ajutorul ce-i venise nu de mult din acea parte, adica din “Apusul latin al Europei ” (Timpul, 16 iunie 1879). Sunt scoase in evidenta, intr-un elan de recunostinta, marile binefaceri ale lui Napoleon al III-lea pentru poporul roman, “ale Imparatului prin drept si divin si uman ” (un conservator intransigent ar fi mai putin dornic in a face asemenea caracterizare a drepturilor la tron ale acelui ce a fost nepotul unui “uzurpator “, dar Eminescu pare sa tina si de data asta dreapta cumpana si sa se arate in primul rand un adevarat patriot). Acelasi articol exprima, in paralel cu aceasta apologie, durerea autorului pentru atitudinea reprobativa a lui Waddington si a lui Delaunay la Congresul de la Berlin referitoare la independenta Romaniei. Cuprins parca de o jena contagioasa, autorul evita sa disece mai mult atitudinea reprezentantilor francezi fata de soarta unei tari-surori, cu atat mai mult cu cat protectia la care ne-am fi asteptat din partea ei parea sa vina tocmai din directia puterilor centrale ale Europei, care, chiar si fara initiativa favorabila a Rusiei, si-au dat seama de dreptatea cauzei ce urma sa fie ratificata in acel for.

Cu alta ocazie, Eminescu va sintetiza tot ceea ce aude si simte referitor la situatia guvernamentala din Franta, atat de pagubitoare nu numai noua, prin pozitia negativista adoptata fata de probleme cruciale ca cele ale navigatiei pe Dunare si dobandirii independentei de stat, dar chiar si siesi: “Izolarea Frantei este astazi cumplita. Condamnandu-se singura a sta cu bratele incrucisate, orice s-ar intampla in Orient (…), ea isi marturiseste pe fata neputinta in care se afla si se expune la tot soiul de umilinte pe viitor. Regretam din adancul inimei rolul nenorocit ce este obligata sa il joace, in aceste momente atat de grave: este nedemn si de trecutul si de reputatia neamului francez ” (Timpul, 29 iunie, 1882).

Discernamantul poetului nu este stirbit nici macar in cazul atitudinii sale – marcata de gratitudinea cea mai sincera – fata de politica orientala a lui Napoleon al III-lea. Daca in Timpul din 27 ianuarie 1878, Eminescu scria ca imparatul francez “a facut acestei tari atat bine “, iar in cel din 16 iunie 1879 ca daca el “n-ar fi avut nenorocirile pe care le-a avut in anul din urma al domniei sale, niciodata nu se punea in miscare chestiunea orientala in modul in care s-a pus, niciodata nu castigau in Europa preponderenta acele puteri a caror inraurire nu ne poate fi decat fatala “, tot Eminescu fusese cel care, in Curierul de Iasi nr. 80, din 18 iulie 1876, afirmase ca inaintea razboiului din 1870 Napoleon al III-lea propusese cabinetului austriac o politica intr-adevar “inspaimantatoare prin dejosirea ei “. Ceea ce pentru jocul politic de moment ar fi insemnat un lucru obisnuit – propunerea facuta Austriei privind posesiunea Romaniei in schimbul Venetiei -, pentru gazetarul roman insemna o fatalitate. Guvernul austriac a respins cu indignare aceasta propunere: ea era avantajoasa, dar “injositoare “. Constatarea este de natura, prin ea insasi, sa puna o pecete decisiva pe simpatiile poetului roman. Aceasta cu atat mai mult cu cat acordul economic incheiat de cabinetul conservator in 1875 cu aceasta tara intra in vigoare sub cele mai bune auspicii si cu cele mai bune promisiuni, iar Bismarck, a carui stea in ascensiune adusese Prusia la rangul de mare putere europeana, ipostaza in care se arata dispus a consimti la onoarea noastra de natiune independenta – dupa ce obuzierele cu marca Krupp isi dovedisera virtutile la Plevna -, devenea incarnarea increderii noastre in noua ordine. In afara unor laude indreptatite aduse “Principelui de Fier ” – in Timpul din 18 iunie 1882 si din 17 februarie 1883 -, intarirea si hegemonia Germaniei, implicit suprematia acestei tari in detrimentul Frantei, par sa-i provoace gazetarului o stare de nostalgie pentru “prestigiul ” si “preponderenta de odinioara ” ale acesteia din urma. In opinia lui, “ea nu mai paseste cu mandrie in fruntea natiunilor ca in timpurile de succese diplomatice ale lui Richelieu si Mazarin, din focar stralucitor a devenit stea modesta de a treia marime de care nimeni nu mai voieste a tine seama. Splendoarea ei trecuta a disparut ca o iluzie inselatoare. Patria lui Voltaire a cazut din primul ei rang ?dans le septičme dessous ?, dupa expresia energica a unui ziarist parizian. Inspiratiunile nu mai vin de la Paris ci de aiurea, si ceea ce domina astazi in Europa e numai vointa atotputernica a cancelarului de fier ” (Timpul, 13 iunie 1882).
Acelasi ton, mai degraba preventiv decat vaticinar, staruie si in numarul din 11 ianuarie 1878, desi accentul diplomatic din jurul Independentei l-ar indreptati mai putin. Dupa ce deplange diviziunea politica ce macina Franta, gazetarul se simte dator sa sublinieze ca “Prusia, sub mana puternica a d-lui Bismarck (…), paseste la germanizarea provinciilor franceze cucerite si se pregateste in tacere la noi intreprinderi “. Punerea in garda pentru noua ordine europeana, starnind chiar ingrijorarea nedisimulata a poetului pentru viitorul Frantei – si, prin ea, a romanitatii – cu ocazia mortii lui Gambetta (Timpul, 31 decembrie, 1882), se apropie de culme, imbibandu-se de sarcasmul cel mai necrutator atunci cand constata ca ea ar putea duce la amestecul unei puteri in treburile interne ale alteia (10 iunie 1882).

Sinceritatea luarilor sale de pozitie in problema modificarii raportului de forte pe plan european isi are mobilul in convingerea poetului ca de mentinerea statu-quo-ului continentului atarna in primul rand pacea acestuia si a intregii lumi.

Ion Oltean

Eminescu, zic ideologii ucrainieni, ar fi un “geniu rau” sau un “rau cu ratiune”, dupa cum a fost intitulat un articol in ziarul “Ceas”, de fapt un apel semnat de mai multe formatiuni politice si organizatii neguvernamentale impotriva ridicarii statuii lui Eminescu la Cernauti, difuzat la manifestarea de inaugurare a acesteia in ziua de 15 iune 2000. Asupra celor ce nu cunosc istoria, asupra ignorantilor, “argumentele”, desigur false, necorespunzatoare realitatii, citate trunchiat din Eminescu, interpretarile premeditat rauvoitoare ar putea sa aiba un anumit impact si, probabil, ca au, iar sarcina noastra, a intelecturalilor romani din Bucovina de Nord, este sa combatem elucubratiile la adresa fiintei noastre spirituale, sa le demascam “argumentele” inainte de toate in fata cititorilor de limba ucrainiana. Anume din acest imbold s-a scris un articol in care au fost demolate toate atacurile ofensatoare la adresa lui Eminescu, dar era prea putin ca articolul respectiv, intitulat “Raul cu ratiune” sau “ratiunea raului si a urii?” sa fie publicat in ziarele romanesti – “Plai Romanesc” si “Zorile Bucovinei”, dupa cum s-a intamplat, obiectivul fiind totusi ca el sa fie adus la cunostinta ucrainienilor, adica a celor care citesc “Ceas”, “Melodii bukovinet” etc. si care nu detin alte surse de informare. De aceea, articolul a fost tradus in limba ucrainiana si trimis la publicatiile din regiune cu solicitarea de a fi oferit tuturor spre lectura, motivand intr-o scrisoare aparte dreptul acesta de a cunoaste si pozitia intelectualilor romani, de a cunoaste adevarul. Sigur, nu ne-am facut prea mari iluzii, cel putin referitoare la “Ceas”-ul ucrainienilor, hotarand ca am putea convinge redactorul acestui infam ziar sa publice articolul nostru numai prin intermediul organelor ce stau la protectia legii in Ucraina, adica a procuraturii, a comitetului de stat pentru informatii… Raspunsul primit de la procuror a fost pe masura ziarului “Ceas”. Daca Eminescu se simte calomniat, n-are decat sa actioneze in judecata publicatia respectiva…

Insa cea mai trista amintire din “Anul Eminescu 2000″, la Cernauti, si cred ca trebuie sa o spunem si pe asta cat de regretabila ar fi, e legata tot de niste falsuri, ce se inscriu in acest context cu “apelurile” antiromanesti ale ucrainienilor, falsuri comise de aceasta data de romani… dar in numele evreilor. Avem suficiente dovezi, din pacate, ca anume asa stau lucrurile. Eminescu a fost denigrat ca fiind antisemit, ceea ce n-a fost in realitate decat o alta tentativa de diminuare a valorii si importantei pe care o are Poetul pentru romanii nord-bucovineni. Chipurile evreiesti, fostii detinuti ai lagarelor de concentrare nazista si ai ghetourilor, ar protesta impotriva amplasamentului statuii, deoarece acolo ar fi fost candva impuscati oameni, ceea ce constituie o abjecta minciuna. Pe de alta parte, aceiasi autori ai falselor scrisori care “deplang” antisemitismul lui Eminescu i-au incriminat de antisemitism si pe intelectualii romani ce au insistat ca statuia sa fie, totusi, acolo unde se afla deja, chiar in centrul orasului, in vecinatatea fostului Palat cultural al romanilor (acum si acest patrimoniu romanesc este in pericol, fiindca va fi degraba scos la mezat), au insistat pentru ca este intr-adevar un loc reusit, dar si pentru ca altfel statuia lui Eminescu nu ar mai fi fost niciodata. A fost de fapt, o provocare… Evreii din Cernauti, insa, au dat dovada de multa intelepciune (intelepciune ce ne lipseste noua) si trebuie sa le fim recunoscatori ca si-au facut publica pozitia (cu ajutorul nostru) intr-o scrisoare deschisa, in care au subliniat un mare adevar: “Un monument de marimea lui Eminescu nu poate jigni memoria victimelor Holocaustului, iar statuia sa va onora orice loc din Cernauti”.

Este cunoscut acum rolul fatidic pe care l-au avut politicienii in destinul lui Eminescu, in boala poetului, inainte de toate pentru implicarea sa in problemele romanilor instrainati din imperiul Habsburgic – din Bucovina, ale celor din Basarabia, cauza carora a aparat-o pana la sacrificiul de sine. Se politizeaza si in prezent destul de mult in jurul numelui lui Eminescu, fiindca sunt destui politicieni care doresc sa-si lustruiasca sau sa-si faca o imagine cu ajutorul lui Eminescu. Anume in acest context a cazut victima unei politizari excesive si statuia lui Eminescu de la Cernauti. Cineva, vorbesc de Bucuresti, a tinut foarte mult, in interese de imagine personala, sa-si lege numele de statuia Luceafarului de la Cernauti, sa-si manifeste in acest fel grija fata de romanii nord-bucovineni, dupa ce s-au semnat tratate si conventii care i-au aruncat pe acesti romani, care insista cu tot dinadinsul sa ramana inca romani intr-o neagra deznadejde. Iar cand nu s-a reusit ca statuia lui Eminescu sa lucreze in favoarea imaginii acestor politicieni, s-a lucrat, din pacate, impotriva statuii.Delegatia Fundatiei “Alba Iulia 1918 pentru unitatea si integritatea Romaniei” la statuia marelui Eminescu de la Cernauti

Precizam inca o data, spre cinstirea lui, ca statuia lui Eminescu din centrul Cernautilor o datoram exceptionalului nostru sculptor Dumitru Drascovschi, care astfel isi incununeaza opera artistica cu cel mai iubit si totodata reprezentativ simbol al romanilor de pretutindeni.

Stefan BROASCA