O asemenea tema, sugerata de abordarea insistenta de catre Mihai Eminescu, in publicatiile Curierul de Iasi si Timpul, a numeroase evenimente politico-militare, cu deosebire din secolele XVIII-XIX, ne-a preocupat in ideea de a releva o ipostaza mai putin cunoscuta a activitatii sale jurnalistice.
Comentariile sale pe marginea unor tratate politico-militare si conventii, intre care cele semnate la Karlovitz (1699), Lusk (1711), Pasarovitz (1718), Constantinopol (1728, 1805, 1876), Focsani (1772), Kuciuk Kainargi (1774), Bucuresti (1812), Akkerman (1826), Adrianopole (1829), Londra (1841, 1883), Liman (1849), Paris (1856, 1858), Schonbrunn (1873), Reichstadt (1876), Livadia (1876), Budapesta (1878), San Stefano (1878), Berlin (1878), Viena (1880), atentia pe care o acorda contactelor la nivel inalt dintre Marile Puteri, precum si frecventa cu care foloseste termenul de alianta (443 de ori in volumele IX, X, XII si XIII, editia Perpessicius), au constituit argumente importante pentru investigarea problemei.
In final, am desprins o serie de concluzii care, rezumate, trimit spre ideea ca, in privinta aliantelor militare, Eminescu a dezvoltat conceptii si teze care converg spre o teorie proprie, centrata pe principiile neutralitatii active si respectarii echilibrului puterilor, cu argumente preponderent din sfera sociologiei politice si militare, vizand apararea si promovarea intereselor nationale ale Romaniei, intr-o perioada marcata de acutizarea confruntarilor dintre marile puteri pentru mentinerea statu-quo-ului ori pentru hegemonie.
In principiu, Eminescu nu avea incredere in aliantele militare, cunoscand ca partenerii nu-si respectau intotdeauna si intocmai obligatiile, ca multe dintre acorduri erau formale ori tactice, vizand blocarea, inducerea in eroare, intimidarea sau compromiterea adversarilor, ca la baza lor erau interese care, atunci cand se dovedeau divergente ori necomplementare, provocau ruperea sau reconfigurarea intelegerilor, adesea cu includerea fostilor inamici.
In memoria lui Eminescu erau prezente numeroase asemenea situatii.
Cu privire la aliantele incheiate de Mircea cel Batran cu regele Sigismund al Ungariei (1392 si 1394) a accentuat asupra faptului ca ambii parteneri nu si-au respectat angajamentele asumate in razboiul antiotoman, fie datorita unor probleme interne, fie din orgoliul de a avea prioritate in stabilirea strategiei si in initierea operatiunilor militare.
Despre acordul de cooperare militara dintre Moldova si Rusia, semnat la Lusk (13 aprilie 1711), afirma in esenta: “Destul numai sa pomenim ca alianta dintre Petru cel Mare si Dimitrie Cantemir ne-a costat domnia nationala si un veac de injosire si de mizerie.”1
Cu privire la aliantele Romaniei cu formatiuni statale/state din Balcani manifesta reticenta, pe motiv ca nu se incheiau intotdeauna din proprie initiativa, nu se intemeiau pe principii de drept international, nu erau productive si agreate de marile puteri.
In privinta realizarii unei Confederatii dunarene, aspect pe marginea caruia s-au purtat numeroase discutii, in special in perioada 1848-1874, Eminescu se exprima diferit pentru fiecare dintre cele trei variante vehiculate, in final respingandu-le argumentat.
Manifesta rezerve fata de solutia avansata de Nicolae Balcescu, in perioada 1848-1851, in concordanta cu orientarile revolutionarului Giuseppe Mazzini, privind infaptuirea unitatii statale alaturi de popoarele asuprite din proximitate (sarbi, bulgari, greci, unguri), pe motiv ca Ungaria, care nu recunostea dreptul de autodeterminare al romanilor din Transilvania, nu putea fi luata in calcul si ca marile puteri nu ar fi admis modificarea hartii Europei, cu renuntarea la interesele pe care le exercitasera in zona timp de cateva secole.
Respinge, de asemenea, variantele ruseasca si austriaca, in actualitate in perioada 1866-1874, pe prima din motiv ca ar fi avut ca rezultat o confederatie preponderent slava, prin care imperiul tarist urmarea sa-si consolideze si sa-si extinda pozitia in sud-estul Europei.
Recenzand lucrarea “Rusia si Europa “, publicatta de N.I. Danilevski, in 1871, la Petersburg, Eminescu retine si comenteaza pertinent ideile acestuia privind chestiunea Orientului, apreciind ca “erau inspirate de cercurile politice, de opinia publica din Rusia si ca reprezentau idealul istoric al uriasei puteri de la nord”2. Releva ca una dintre solutii se referea la crearea unei “confederatii slave, sub egemonie ruseasca”, din care urmau sa faca parte sase regate (ceh, sarbo-croat, bulgar, roman, grec, maghiar) si teritoriul Constantinopolului, rezultate dupa “desfacerea imparatiei austro-ungare si a celei turcesti”3.
Concluzionand, Eminescu avertiza ironic:
“Teoriile acestea nu sunt lipsite de oarecare maretie si de o maniera de a privi istoria universului, intru-un mod specific slav. In orice caz, ni se pare ciudat, cum noi, romanii care traim langa Dunare suntem cu totul cufundati in ideile Occidentului, pe cand, din toate partile imprejuru-ne, pulseaza o viata istorica, care in dispozitia ei generala se deosebeste atat de mult de istoria Occidentului. Cateodata ar trebui cel putin sa ni se para ca suntem o muchie de despartire intre cele doua lumi cu totul deosebite si ca este in interesul nostru de a cunoaste amandoua lumile acestea. ” 4.
Asupra aliantei in jurul Austriei, Eminescu are obiectii, considerand ca proiectul ar fi compromis interesele romanesti privind independenta de stat, consolidarea economica, strangerea legaturilor cu romanii din imperiu si, in final, realizarea statului unitar roman.
O alta situatie invocata a fost comportarea lui Napoleon al III-lea fata de alianta Frantei cu Sardinia in razboiul impotriva Austriei (1859), cand “aliatul mic”, Sardinia, a fost desconsiderat, imparatul incheind unilateral pacea, fara a mai tine cont de angajamentele fata de acesta si de urmari. In semnalarea consecintelor fenomenului imperial face aluzii si trimiteri la aceasta situatie.
Eminescu avea, de asemenea, in vedere alianta austro-prusiana de la 1864, in confruntarea armata impotriva Danemarcii: faptul ca, la scurt timp, fostii aliatii isi declarasera razboi (in 1866), in conditiile in care Rusia, favorizata de Prusia in timpul insurectiei poloneze si tradata de Austria, in razboiul Crimeii, manifestase o neutralitate binevoitoare, care avantajase statul german.
Multi oameni politici si gazetari ai vremii, intre care si Eminescu, reaminteau decizionalilor romani conditiile in care s-a produs dezintegrarea statului polonez (1795) ca urmare a intelegerilor secrete intervenite intre Rusia, Austria si Prusia, solicitand masuri in consecinta.
Date istorice indubitabile relevau ca Piemontul si Prusia au sprijinit tarile romane in timpul Tratatului de la Paris (1856), urmarind ca, prin rezolvarea problemei romanesti, sa-si implineasca si propria lor aspiratie, invocand precedentul creat.5
Pe marginea ajutorului oferit revolutionarilor bulgari, in preajma declansarii crizei orientale (1875), Eminescu reproseaza liderilor liberali initiativa negocierilor cu Serbia (1867) si Grecia (1866-1869), vizand crearea unei aliante impotriva Turciei (cu prima semnandu-se chiar un tratat, la data de 20 ianuarie 1868 la Bucuresti), invocand faptul ca amenintarile adresate Romaniei de catre Marile puteri, din aceasta cauza, s-au soldat cu demiterea, in noiembrie 1868, a guvernului roman.6
Tactic, Eminescu afirma ca independenta, constituind un proces inevitabil, un rezultat firesc al evolutiei societatii moderne, nu trebuia obtinuta prin fortarea istoriei. Lua in calcul faptul ca, in virtutea Tratatului secret, incheiat in 1856 intre Franta, Marea Britanie si Austro-Ungaria, se mentineau in vigoare angajamentele puterilor privind pastrarea integritatii Imperiului Otoman, Turcia, aflata in incapacitate de plata, avand de achitat marilor bancheri europeni sume deosebit de mari: “Turcul n-are nici atatia lei vechi in hazna, cate fesuri sunt pe campul de razboi”. 7
Pe fond, se pronunta in favoarea unor actiuni diplomatice largi, vizand identificarea oportunitatilor si a unor spatii de manevra pentru valorificarea inteligenta a intereselor romanesti, cu evitarea, pe cat posibil, a politicii faptului implinit.
Eminescu a intuit ca intelegerea secreta de la Reichstadt (iulie 1876) dintre Rusia si Austro-Ungaria, avea ca scop punerea de acord a celor doua imperii cu privire la impartirea zonei balcanice, cu implicatii negative si pentru Romania, in eventualitatea victoriei Rusiei in razboiul preconizat impotriva Turciei. Pentru specialisti, medierea de catre Bismarck a intelegerii constituia: rasplatirea tarului Alexandru al II-lea pentru neutralitatea Rusiei in razboiul cu Austria, dar mai ales in cel franco-prusian (1870); o preocupare de evitare a unui conflict intre cele doua imperii; “incurcarea Rusiei in probleme balcanice”, chiar si cu pretul incalcarii Tratatului de la Paris; amplificarea disensiunilor ruso-britanice, in avantajul consolidarii pozitiei Germaniei in Europa.8 Intelegerea a fost finalizata prin Conventia secreta, semnata la Budapesta (15 ianuarie 1877), in legatura cu care Eminescu s-a pronuntat critic, in mai multe randuri, denuntand preocuparea Imperiului Habsburgic de a ajunge la Adriatica, sub pretextul stavilirii expansiunii rusesti.
Referindu-se la intelegerile secrete de la Reichstadt si Budapesta privind neutralitatea Austro-Ungariei in viitoarea confruntare ruso-turca, in schimbul dobandirii controlului politic si militar asupra Bosniei si Hertegovinei, Eminescu atentioneaza ca prim-ministrul si ministrul de Externe austro-ungar, contele Gyula Andrassy, “a facut propuneri de imparteala (a Romaniei n.n.) si aceste propuneri prefac intelegerea in complicitate si complicitatea cu Rusia e totdeauna fatala”9.
A reprosat, formal, factorilor de putere de la Bucuresti ca nu au cunoscut oportun continutul negocierilor si ca, ulterior, nu au actionat pentru contracararea efectelor negative asupra Romaniei, protestand, in realitate, impotriva faptului ca formatiunile statale de la Dunarea de Jos erau tratate de catre puterile europene ca teritorii de schimb sau de compensatie.
In cuprinsul unui articol publicat la 23 iulie 1876 in Curierul de Iasi, Eminescu a pus in legatura acordul secret de la Reichstadt cu pregatirile de inarmare efectuate ulterior de Rusia, Turcia si Austria, anticipand inevitabilitatea confruntarii militare dintre cele doua imperii. In acest sens a invocat argumente politico-diplomatice, antecedente si preparative, relevand in context ca apostrofarea ambasadorului turc la Petersburg, Kabuli Pasa, de catre Tarul Alexandru al II-lea semnifica o declaratie de razboi. Compara faptul cu o situatie asemanatoare care precedase razboiul franco-prusian.
O atentie cu totul speciala a acordat Conventiei dintre Rusia si Romania (4 aprilie 1877), sintetizandu-si astfel punctul de vedere: “cea mai noua alianta dintre Rusia si noi a inceput a aduna nouri grei deasupra noastra: Basarabia, manastirile inchinate, mii de oameni pierduti in batalie, zeci de milioane de lei aruncate in Dunare si, in fine, poate existenta poporului romanesc pusa in joc”.10
Pe aceasta tema, Eminescu imputa oficialilor de la Bucuresti faptul ca, desi cunosteau obiectivele rusesti de politica externa din ultima suta de ani, privind tarile din Balcani, s-au expus prin incheierea intelegerii, pe care el o considera ca o alianta militara, imperfecta si inoportuna.
Acuza, de pe pozitii radicale scopurile expansioniste ale Rusiei, recurgand la speculatii hazardate, din perspectiva filosofiei culturii si psihologiei popoarelor, cu punct de plecare in studiile sociologilor in voga, Herbert Spencer si Henry Thomas Buckle, privind influenta mediului geografic asupra insusirilor psihice comportamentale si ocupatiilor popoarelor11:
“In tendintele de cucerire, in asa-numitele misiuni istorice care-si cauta marginile naturale, nu e nimic dedesupt, decat pur si simplu nestiinta si gustul de spoliare. Mi se pare ca, din nefericire, rusii sunt sub dominarea unui desert sufletesc, a unui urat care-i face sa caute in cuceriri ceea ce nu au inlauntrul lor. Noua ni se pare ca cercurile culte, in loc de-a stavili acest horror vacui, in loc de-a implea prin munca si cultura, il sumuta contra Europei, pe care o numesc imbatranita si enervata, coapta pentru a cadea intreaga sub dominatia ruseasca”12.
Intr-un plan mai concret, Eminescu avertiza ca optiunea in favoarea Rusiei comporta riscuri care obligau la prudenta, subliniind ca, in astfel de intelegeri, prevalau interesele celui mai puternic si nu motivatiile umanitare:
“Razboiul a fost declarat Portii pentru a([-i] – n.n.) elibera pe crestini in forma in fond pentru a cuceri intreg Imperiul Otoman, intr-un mod care sa poata fi inghitit, mai de voie, mai de nevoie, de Europa. Dupa Turcia urmeaza Imperiul habsburgic, dupa dansul cine mai stie cine. Scopul fictiv al razboiului si scopul adevarat sunt diametral opuse”. 13
In cuprinsul a numeroase articole, in care abordeaza Conventia cu Rusia, mentioneaza polemic ca greseli ale decizionalilor romani: neacordarea atentiei cuvenite acuratetii textului final, motivand ca, astfel, s-a permis partenerului sa interpreteze, in beneficiul propriu, clauza privind garantarea integritatii teritoriale a Romaniei; introducerea intempestiva de catre aliat a trupelor sale militare in teritoriul national, inaintea sanctionarii acordului de catre Parlamentul Romaniei; dezinformarea opiniei publice romanesti in privinta stirilor care circulau in diverse medii politice europene despre intentia Rusiei de reanexare a judetelor din sudul Basarabiei.
Imputa Rusiei adoptarea unor masuri de intimidare a aliatului roman, intre care: impresurarea cu trupe a Capitalei; nesanctionarea manifestarilor condamnabile ale militarilor rusi fata de populatia civila; acte de incalcare grava a suveranitatii nationale prin controlul traficului militar feroviar (oprirea trenurilor romanesti cu munitii), amenintarea cu ocupatia armata a tarii si cu dezarmarea ostirii romane; acuze privind violarea repetata a Conventiei de la Paris, prin punerea Puterilor Garante in fata faptului implinit, cu referire la unirea Principatelor, loviturile de stat din 1864 si 1866, dizolvarea Parlamentului, pentru impunerea Constitutiei de la 1866, instalarea domnului strain, declararea independentei de stat s.a.
In preajma, dar mai ales dupa Tratatul de la San Stefano (19 februarie 1878), Eminescu i-a atitudine deosebit de ferma fata de neprimirea delegatiei romane la negocieri si de incalcarea de catre Rusia a prevederii conventiei privind garantarea integritatii teritoriale a Romaniei. Respinge propunerile avansate anterior de generalul Ignatiev, in schimbul retrocedarii de catre Romania a celor trei judete din sudul Basarabiei, inclusa apoi ca hotarari in tratatt, combatandu-le cu argumente de ordin istoric, juridic si militar. In esenta, afirma ca nu se puteau face nici un fel de tranzactii cu teritorii romanesti, ca argumentele de mare putere (onoarea si forta militara, populatia imperiului si necesitatea de a avea granite “tari “, naturale) invocate de diplomatii rusi nu aveau taria dreptului international:
“Statele ca personalitati politice sunt egale de jure si deosebirea de facto sta numai in puterea pe care o dezvolta intr-o stare nejuridica si anormala de lucruri, adica in razboi si in inraurirea pe care o exercita prin frica ce-o inspira amenintarea puterii fizice “. 14
Accentua ca Turcia se afla in “incapacitate juridica de a instraina pamant romanesc ” si ca recastigare a teritoriului in disputa s-a hotarat “printr-un tratat european, semnat de sapte puteri si obligatoriu pentru ele “. 15
In august 1880, in cateva articole din Timpul, Eminescu anticipeaza riscul unei noi confruntari militare in Europa, avand ca principali protagonisti Franta si Germania. Pe langa considerentele invocate anterior, releva accentele provocatoare dintr-un discurs rostit de presedintele Camerei Deputatilor, Leon Gambetta, cu ocazia unei parade militare desfasurate la Cherbourg, Franta, si continutul unei scrisori adresate de aceasta consiliilor generale, prin care vorbea despre …
“asteptarea momentului dreptatii divine ” si despre integritatea restaurata a teritoriului francez”. Eminescu simtea nevoia sa atraga atentia asupra implicatiilor posibile ale acestei atitudini:
“Intemeiate sau nu, cumpanite matur sau pripite, sunt cuvinte care de regula, cand sunt rostite, repetate si subliniate cu dinadinsul de un barbat ce are intr-un stat pozitia domnului Gambetta, nu pot preceda cu mult actiunile ce le corespund”16.
Urmarea o cunoastem: Germania si Austro-Ungaria, care se considerau vizate, au initiat negocieri avand ca rezultat final constituirea Triplei Aliante, in care a fost atrasa si Romania.
Preliminariile acordului au fost convenite cu prilejul intilnirii de la Ischl (august 1880), realizata ca efect al crearii riscului de redeschidere a chestiunii Orientale, la care au participat imparatii Franz Joseph al Austro-Ungariei si Wilhelm I al Germaniei, principii Carol I, al Romaniei si Milan al Serbiei. Analizand contextul, Eminescu a intuit ca principala cauza a evenimentului inconvenientele acuzate de marile puteri in aplicarea Tratatului de la Berlin:
“Nu incape indoiala ca solutiunea data de Tratatul de la Berlin cestiunii orientale va fi izvorul multor incurcari si chiar al unei conflagratiuni generale Ca un semn de discordie ivit intre actorii de capetenie ai viitoarei conflagratiuni cata sa privim si incidentul foarte semnificativ al cestiunii dunarene” 17.
Eminescu remarca precautiile si masurile initiate in perspectiva unui eventual razboi, de catre seful cabinetului austro-ungar, pentru consolidarea situatiei interne, intre care numirea unui nou mitropolit in Bucovina dintre romanii nationalisti, precum si amenintarile la adresa Germaniei din partea Rusiei.
Insista asupra faptului ca imperiul rus ii propusese Frantei, in vara anului 1880, o alianta ofensiva si defensiva impotriva Germaniei, despre care ministrul de Externe francez William Waddington il atentionase pe cancelarul Bismarck, care a fost nevoit sa se deplaseze prompt la Viena in scopul de a incheia o alianta militara germano-austro-ungara.
Revenind in mai multe randuri asupra tratativelor secrete de la Ischl, Eminescu suspecteaza posibilitatea de reeditare a unui intelegeri gen Livadia, realizata “fara stirea Parlamentului, fara consultarea tarii”.18 In context, preia din publicatia germana “Augsburger Allgemeine Zeitung” pasaje din care rezultau suspiciuni privind conditionarea Romaniei de catre Franta, Italia si Anglia, de a nu admite preponderenta austriaca pe Dunare, in caz contrar, acestea lasand sa se inteleaga ca tara nu-si indeplinea “misiunea de stat neutral la gurile Dunarii” si ca “puterile apusene, in oarecari imprejurari, vedeau mai bucuroase gurile Dunarii in mainile rusilor decat in mainile unei Romanii slabe si cu totul dependente de Austria si Germania” 19.
Fata de situatia creata, Eminescu avertizeaza intr-o nota de extrema gravitate:
“O conflagratie generala ameninta pacea Europei, ne ameninta pe noi, batand la portile noastre. Sub cenusa Tractatului de la Berlin focul arde mai rau decat oricand, si fata cu aceasta stare de lucruri, noi stam cu finantele minate, fara administratie, cu un guvern discreditat inauntru si in afara, razimat pe voturile functionarilor si ale rudelor lor “. 20
In problema reglementarii navigatiei pe Dunare, “Le Temps”, mergea atat de departe incat considera ca disputa dintre Romania si Austro-Ungaria nu constituia altceva decat “epizoduri ale rivalitatii dintre Viena si Petersburg “, ca statul roman “va gravita, inca mult timp, imprejurul Rusiei sau Austro-Ungariei” si ca “independenta principatelor n-ar putea fi absoluta si garantata decat prin neutralitatea lor” 21.
Aceste aprecieri cu accente tendentioase si altele asemenea au fost receptate corect de Eminescu si valorificate in teoria sa despre aliantele militare, precum si in cele subsecvente privind neutralitatea si echilibrul puterilor.
Abordand echidistant relatiile politico-militare ale Romaniei cu Rusia si Austro-Ungaria, Eminescu exprima un punct de vedere esential diferit de al majoritatii conservatoare, inclusiv junimiste si liberale, cu motivatii atent nuantate, prin raportare la contextul international si la oportunitatile de promovare a atributelor fundamentale ale statului.
“Situatia noastra exceptionala ne invata ca una din conditiile, de nu ale existentei, dar ale pacii si dezvoltarii noastre linistite, e ca sa traim in pace cu amandoi vecinii (Austro-Ungaria si Rusia n.n.) si sa lasam ca echilibrul intre puterile lor sa fie garantia neutralitatii noastre. E insa asupra oricarei indoieli ca, aratand prea mare inclinatiune pentru o parte indispunem pe cealalta, ceea ce e cel putin foarte imprudent, pe langa aceea ca e cu totul nefolositor. Imprudent, pentru ca actuala grupare a puterilor europene e departe de-a ne da de mai nainte siguranta unui succes oarecare, si pe noi numai siguranta ne-ar putea determina. De ce numai siguranta? Pentru ca alte puteri risca in asemenea intreprinderi influenta, gloria sau chiar o mica parte, in genere contestabila, de teritoriu, iara noi riscam insasi viata statului nostru, insasi existenta nationala”.22
Rezulta ca Eminescu nu excludea total solutia aliantelor, ci o admitea numai in caz de necesitate, conditionand-o strict de apararea securitatii si celorlalte interese legitime ale tarii.
Bun cunoscator al istoriei Europei si situatiei in care se afla Romania, face o demonstratie pertinenta si subtila asupra optiunii in problema aliantelor, evaluand strategic, castigurile, pe care le considera “iluzorii” in raport cu pierderile “totdeauna sigure”, apreciind ca benefica o neutralitate activa:
“Aliati cu o parte, (vom primi – n.n.) Basarabia, se zice. Se intelege ca discutam aci in mod platonic, rezumand cate se zic, dar punand putin pret pe ele. Sa admitem deci, fara a concede, ca acestea ar fi fagaduintele ce se pretind ca ni se fac dintr-o parte. O asemenea imprejurare ar presupune o paralizare a Rusiei in politica ei balcanica, paralizare fata cu cei mari, caci fata cu noi ar ramanea pururea supraputernica si desigur oricand gata de-a ne rasplati cooperarea in contra ei. O asemenea paralizare ar ridica si mai mult influenta deja prea mare a Apusului in tara noastra si daca astazi suntem un teren de colonizare pentru prisosul populatiei austriace si germane, atunci am deveni o colonie curata.
Aliati cu cealalta parte, ni se promit Bucovina si Ardealul, adeca vorba vine, caci despre posibilitatea unor asemenea lucruri orice om serios stie de mai nainte ce sa creaza. Dar sa presupunem, fara a admite, ca asa ar fi. Ei bine, e posibil ca Rusia sa voiasca serios a-si mari si intari, intr-un mod indestructibil, piedica ce se opune pana azi la unirea slavilor de nord cu cei de sud? E probabil ca, din mosoroiul din calea ei (Romania, n.n.), ea insasi sa contribuie a face munte de piatra? Asadar, alternativa aceasta nu e buna nici macar ca poveste”23.
Dincolo de buna informare si logica coerenta de securitate si siguranta nationala, remarcam in evaluarea facuta de Eminescu consecventa ideilor, preocuparea pentru soarta tarii si prudenta deosebita in afirmatiile referitoare la marile obiective ale politicii externe romanesti. Convingerea sa era ca Romania trebuia sa exercite in zona atributii de perfecta neutralitate, impuse de interesele proprii, situatia sa geopolitica si de traditie:
“Interesul nostru este ca vecinii sa fie egal de puternici, pentru ca sa-si tina totdeauna cumpana; incolo, urmarind de sute de ani planurile lor de politica traditionala, ei se cearta, ei se-mpaca, si noi trebuie sa n-avem nici un amestec in aceasta”.24
Dezamagit de cazuistica aliantelor, congreselor si conferintelor de pace, pe care a investigat-o sub aspectul motivatiilor si finalitatii, Eminescu exprima uneori opinii cantonate exclusiv in sfera moralitatii politice, ignorand situatiile critice si oportunitatile, pe considerentul ca hartile politico-geografice se modificau frecvent si de fiecare data in detrimentul statelor mici:
“Nicicand nu putem nici pastra, nici castiga nimic prin aliante cu vecinii Tara noastra in neutralitate si in defensiva ar fi neinvinsa, cu toata slabiciunea la care am ajuns” 25.
La o prima analiza, o asemenea concluzie surprinde prin caracterul ei transant si aparent utopic. Atitudinea insa avea substrat polemic, vizand Rusia si celelalte puteri, care isi disputau interesele in zona, acordand Romaniei un tratament constant discriminator, sub pretext ca, pana la Tratatul de la Berlin, se afla sub suzeranitatea Turciei. Tinea cont de riscurile de securitate si siguranta nationala, pe care le-ar fi antrenat initiativele care ar fi ignorat intelegerile secrete dintre imperii, cauzele care au stat la baza acestora, dinamica si regruparea lor periodica, precum si de faptul ca puterile nu agreau demersul tarilor din Balcani de a se constitui in aliante, pentru a-si apara si promova interesele politice, economice si militare.
Publicistica sa reflecta atitudinea ostila adoptata de Austro-Ungaria, Prusia, Marea Britanie si Franta fata de tatonarile lui Al.I. Cuza avand ca scop incheierea de intelegeri cu Ungaria, Serbia si Grecia vizand emanciparea nationala, precum si fata de initiativele lui Carol I privind realizarea Conventiei cu Rusia si fata de preocuparile sale de a determina o atitudine comuna a Romaniei, Bulgariei si Serbiei, in asa-numita cestiune dunareana.
Pozitia sa rezervata a fost validata ulterior de Conferinta de la Londra (februarie 1883) privind navigatia pe Dunare, la care Romania, desi tara independenta si riverana, cu o parte din curs si gurile fluviului in teritoriul national, nu a fost invitata. 26 In preajma si in timpul forumului, marile puteri si micii aliati convocati si-au reconfigurat de cateva ori interesele, ajungandu-se in situatia – culmea ironiei si sanctiunii! – ca sustinator al punctului de vedere romanesc sa fie tocmai Austro-Ungaria, care avea cele mai mari interese pe Dunare, si de partea sa majoritatea participantilor, inclusiv Rusia.
Pe masura ce isi cristalizeaza teoria despre aliantele militare, argumentele sale castiga in profunzime si amplitudine, incluzand, pe langa aspecte de ordin politico-diplomatic si militar, considerente de ordin economic cultural si religios, prin care releva importanta economica si strategica a Romaniei in zona, sugerand factorilor de putere masuri oportune de valorificare a potentialului si intereselor romanesti.
Evidentia, in esenta, ca Romania reprezenta nu numai un spatiu de demarcatie al imperiilor otoman, rus si austro-ungar, dar si de convergenta a unor obiective majore ale acestora, determinate de situarea tarii pe Dunare si la Marea Neagra, cai vitale de acces si transport spre Orient si Europa, spre nordul si sudul continentului, baza de operatiuni militare si teritoriu de confruntare intre acestea, cu deosebire in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea.
Din opera sa politica rezulta ca Eminescu era deosebit de preocupat de problema, urmarind peste 65 de publicatii straine, stirile agentiilor de presa Wolf, Reuter si Havas, consultand numeroase documente istorice si oameni politici implicati in activitati de politica externa.
Greutatile intampinate de Romania cu deosbire in secolul al XIX-lea, ca efect al confruntarilor militare, intelegerilor secrete intervenite intre puterile adverse ori al tentativelor romanesti de aliante, au fost aduse aproape permanent in discutie de catre Eminescu, in pofida moderatiei si orientarii proaustriece a liderilor conservatori27 care, recunoscandu-i valoarea exceptionala, nu au pus niciodata in discutie problema renuntarii la serviciile sale, cu toate ca, frecvent, ideile pe care le sustinea se deosebeau de cele ale grupului politic caruia i se incredintase raspunderea aparitiei oficiosului Timpul.
Speculatiile care se fac, in ultimii ani, privind o pretinsa scoatere din scena a lui Eminescu in conditii suspecte, pentru protejarea Triplei Aliante, in curs de constituire, pe care el a denuntat-o si combatut-o ferm, sunt putin credibile. Semnele bolii, care avea sa-l indeparteze de tribuna de la care se adresase opiniei publice independent, imperturbabil si intotdeauna cu buna-credinta, sunt evidente in scrisorile si insemnarile sale din aceasta perioada, in notele din manuscrise, in marturii ale medicilor curanti si apropiatilor sai. Ceea ce nu se poate insa nega este faptul ca, prin atitudinea adoptata, a deranjat cercuri de putere din tara si strainatate, preocupate de integrarea Romaniei in aceasta alianta, ca permanent a suspectat si dezavuat actiunile acestora, considerand ca, in perspectiva, afectau interese legitime romanesti. Chiar si nefavorabila Triplei Aliante, atitudinea sa, ca expresie a opiniei publice, a contribuit la o evaluare atenta a riscurilor si la o fundamentare mai riguroasa a punctului de vedere exprimat de oficialitatile romane, care au reusit sa inscrie in tratat o prevedere favorabila solutionarii cauzei romanilor din imperiu si sa evite degenerarea confruntarii cu Austro-Ungaria, cauzate de neintelegerile in privinta reglementarii navigatiei pe Dunare.
Eminescu si-a pus in evidenta calitatile de analist de exceptie in probleme politico-diplomatice inca de la varsta de 26 de ani, dovezi peremptorii in acest sens fiind evaluarile si concluziile sale cu caracter de anticipatie confirmate de cursul evenimentelor din Balcani, culminand cu primul razboi mondial.
Note bibliografice:
1. M. Eminescu, Opere X, Editur Academiei, p. 70;
2. M. Eminescu, op. cit. IX, p. 241;
3. M. Eminescu, op. cit., ibidem;
4. M. Eminescu, op. cit. IX, p. 241-242;
5. N. Ciachir, Istoria politica a Europei de la Napoleon la Stalin, Editura Oscar Print, Bucuresti, 1998, p. 109;
6. Tratatul de istorie militara a poporului roman, vol. IV, Ed. Militara, Bucuresti, 1987, p. 478-479.
7. M. Eminescu, op. cit. IX, p. 231;
8. N. Ciachir, op. cit, p. 140;
9. M. Eminescu, op. cit. X, p.75;
10. M. Eminescu, op cit. X, p. 70;
11. Z. Ornea, Junimea si Junimismul, 1998, p. 154- 155);
12. M. Eminescu, op. cit. X, p. 74;
13 M. Eminescu, ibidem, p. 74;
14. M. Eminescu, ibidem;
15. M. Eminescu, op. cit. X, p. 70;
16. M. Eminescu, op. cit. XI, p. 284;
17. M. Eminescu, op. cit. XI, p. 290;
18. M. Eminescu, op. cit. XI, p. 291;
19. M. Eminescu, op. cit. XI, p. 304;
20. M. Eminescu, op. cit. XI, p. 395;
21. M. Eminescu, op. cit. XI, p. 403;
22. M. Eminescu, op. cit. XI, p. 311;
23. M. Eminescu, ibidem;
24. M. Eminescu, ibidem;
25. M. Eminescu, op. cit. XI, p. 291;
26. Gh.N. Cazan, Serban Radulescu-Zoner, Romania si Tripla Alianta, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, p. 91);
27. Gh.N. Cazan, Serban Radulescu-Zoner, op. cit, p. 96.
drd. George ENE