Pe 17 ianuarie 2006 autorul acestui articol a moderat la Biblioteca Nationala din Chisinau un mic simpozion consacrat aniversarii a 300 de ani de la nasterea lui Benjamin Franklin. Marele inventator, om politic si diplomat, scriitor si pictor, bibliotecar si tipograf, gazetar si calator, parintele spiritual al Statelor Unite ale Americii este sarbatorit cu fast in SUA in aceste zile. Si nu doar la Boston, unde s-a nascut, sau la Philadelphia, unde a activat mai mult. Si nu doar in SUA. Ci si in Marea Britanie, Franta, Olanda… Chiar si la Chisinau. Dar cum este sarbatorit? Benjamin Franclin, nascut pe 17 ianuarie 1706 intr-o familie cu 17 copii (sic!), mort pe 17 aprilie 1790, este sarbatorit drept “glorie nationala” a SUA. Drept unul din cei mai mari oameni pe care i-a avut umanitatea. La moartea lui, in Academia Franceza se vorbea de Franklin ca de un Solon al timpului in care a trait. Probabil, atunci, mai mult pentru meritele de a fi daruit Frantei speranta ca ar putea obtine inapoi Canada.
Dar intrebarea pe care am pus-o de capo la simpozionul inchinat acestui om urias al lumii, a fost cea care viza ziua de 15 ianuarie 2006, cand, mai mult la Chisinau, Mihai Eminescu a fost omagiat ca poet national.
Manifestarile au inceput la orele 10.00 la bustul lui Eminescu de pe Alea Clasicilor din Chisinau, apoi au continuat in mai multe biblioteci, teatre, licee, case de cultura si practic peste tot unde s-au adunat cativa oameni de cultura. S-au citit multe poezii. S-a vorbit foarte putin de omul politic Eminescu. Sau despre filosoful Eminescu. Sau despre lingvistul Eminescu. Sau despre antropologul Eminescu. S-au citit si s-au cantat poezii. Mai ales de dragoste, dupa vremea in care traieste Basarabia si la 15 ianuarie 2006. Poate nu e mult. Dar pentru Basarabia este imens de mult. Fiindca Eminescu nu este doar poetul national al tuturor romanilor, ci si luminita de la capatul tunelului. Si nu doar in Basarabia. Ci peste tot unde exista om in Globalizare. Ba chiar si mai departe. Mult mai departe. Peste tot unde exista om in fiintare.
Or, in aceiasi zi de 15 ianuarie 2006, seara, la televiziunea publica de la Bucuresti, dublat si pe canalul televiziunii publice internationale, un realizator de programe culturale, superficial si zambaret, si doi invitati, o domnita profesoare de literatura romana si un profesor batran de istorie, il desfiintau pe… Mihai Eminescu. In primul rand ca poet national. Si apoi ca mare poet roman. Daca e sa ne luam dupa acei vorbitori este o rusine a culturii romane sa declare ca Eminescu este “poet national”. Aceasta sintagma este, adicatelea, o demonstratie a faptului ca Romania este o tara inculta, o cultura primitiva a Europei.
Sa ne inchipuim, spuneau vorbitorii, ca Franta il declara pe cutare poet national? Ar fi o rusine a Frantei… Spuneau asta amintind ironic despre faptul ca, de fapt, Victor Hugo a fost declarat poet national al Frantei, fiindca, vorba unui contemporan, nici nu se putea altfel. Profesorul de istorie chiar se lauda ca in tinerete si el l-a considerat pe Eminescu poet national, dar acum treaba asta nu mai merge fiindca lui ii place, de pilda, Arghezi. Uitase sa spuna ca si Arghezi, si Blaga, si Bacovia, si Ion Barbu, si Nichita Stanescu il considerau pe Eminescu “poet national”. Si chiar om deplin al culturii europene, asa cum a spus despre Eminescu, trebuie sa spunem si asta, marele Noica, alt om deplin, in sensul putintelor omenesti, al culturii europene. Ca si Eliade, Cioran, Ionescu, Lupascu, Coanda (lista, spre bucuria noastra, este foarte mare). De fapt, aprigii distrugatori de la postul public ai lui Eminescu, ar fi trebuit sa aiba, cel putin pe 15 ianuarie, un comportament stiintific european, si sa arate mai intai ca problema “oamenilor mari” a unor orase, state si natiuni a luat nastere in antichitatea cea mai timpurie si a constituit prilej de mare rivalitate dintre acele orase, state si chiar natiuni. Sa ne amintim numai de Homer, jinduit practic de toate statele grecilor… Cum e sa-i spui unui grec, dar si oricarui alt cetatean al lumii, ca Homer nu este ce este? Adica gloria nationala a grecilor si cea universala a oamenilor. Dar cum e sa nu le dai rusilor dreptul de a-l numi pe Puschin poet national? Sau cum ar fi sa mergi in Ucraina si sa le spui ucrainenilor ca a venit timpul sa-si scoata din minte faptul ca Taras Sevcenco este poetul lor national? Dar cum ii este georgianului fara Sota Rustaveli, finlandezului fara “Calevala”, englezului fara cele 150 de sonete ale lui Shakespeare, spaniolului fara Cervantes, italianului fara Dante?
Or, ridicarea cuiva in rang de mare personalitate politica, stiintifica, militara, culturala (dupa merite) a unei natiuni face parte din strategia de securitate nationala inca a primelor state care s-au format pe Pamant. Ba si mai inaintea statelor, stramosul bun, oamenii batrani si buni, cu brazda pe cap, cum mai spune inca poporul roman, eroii civilizatori, aparatorii comunitatilor, feti-frumosii si nazdravanii erau cinstiti si glorificati mute secole, uneori multe milenii dupa disparitia lor fizica. Eroul, fie el militar sau civilizator, este un adevarat arhetip al oamenilor. Fara el nici nu poate fi inchipuita o comunitate omeneasca puternica, prospera, organizata. Eroul este nucleul, este farul, este puterea comunitatii. Toti copilasii unui stat puternic se joaca de-a eroii acelui stat. Fara erou, fie si sub forma celor jucati in film de un Silvester Stalone, orice comunitate moderna este imposibila. Toate statele, absolut toate statele lumii, in numele securitatii lor nationale, creeaza si propaga cu insistenta suite intregi de mituri si mitologii cu eroi nationali pentru a nu se destrama liantul care uneste un grup politic sau etnic. Aceasta tehnologie de mobilizare a cetatenilor prin “glorii nationale” este folosita cu mare succes mai ales in epoca moderna cu filmul, radioul, ziarele si revistele, emisiunile televizate si internetul. Nu mai dam pilde, ca sunt cu nemiluita. De ce atunci, noi, romanii, nu trebuie sa avem eroi nationali, poeti nationali, glorii nationale atunci cand toate popoarele si statele lumii le au? Si le pun monumente. Si le construiesc muzee? Si denumesc cu numele lor orase si strazi in acele orase. Si universitati, si biblioteci, si mari centre culturale sau industriale?
Si daca Benjamin Franklin (vorbim de el fiindca, repetam, pe 17 ianuarie s-au implinit 300 de ani de la nasterea lui) este gloria nationala a SUA (pentru descoperirea paratrasnetului, sobei, timbrului postal, a arhitecturii pragmatice a corabiilor, a primelor biblioteci publice, dar si pentru ca a fost unul din autorii Declaratiei de Independenta si a Constitutiei SUA), de ce si Mihai Eminescu nu ar ar fi “gloria nationala” a tuturor romanilor pentru uriasele merite pe care le are in dezvaluirea rostului fiintarii omenesti? Raspunsul la intrebare este simplu. Fiindca clasa politica si culturala a romanilor inca nu le-a aratat romanilor nici a milioana parte din meritele lui Mihai Eminescu, merite care pot fi si “glorie nationala” a Romaniei, dar si a intregii lumi. Indraznim sa punem acest accent al “intregii lumi” fiindca putem arata chiar aici macar unele din meritele universale ale poetului nostru national. Dincolo de cel poetic (fiindca, adicatelea, Eminescu nu e traductibil), dupa opinia noastra, cel mai important este cel stiintific. Eminescu este primul om care a vorbit (in “Andrei Muresanu”) despre “… undele de timp ce viitoru-aduce, spre-a le mana-n trecut” si “puterea care toarce al vremii fir”. Nu este greu sa punem in formula ce leaga amplitudinea undei de frecventa ei, si, astfel, de energia si puterea ei, ca sa intelegem cat de tare i-ar fi trebuit lui Einstein acest mic amanunt descris intr-un poem din… 1869. Dar tot pe atunci Eminescu poetiza genial si despre viteza finita a luminii “mii de ani i-au trebuit, luminii sa ne-ajunga”. Facea asta mult inaintea lui Einstein. Ba chiar Eminescu ajunsese mult mai departe decat ar fi putut ajunge oricare om de stiinta, in bifurcarea la care nu a ajuns nici Einstein (fiindca s-a incalcit in teoria generala a campului). Eminescu vorbeste in “Luceafarul” despre starea neintrerupta de fulger prin care Hyperion ajunge acolo unde nu-i hotar, nici ochi spre a cunoaste, adica acolo unde nici nu poate fi vorba de vreo formula sau lege, de tot ce este, dar fara timp, dincolo de E=mc2, de principiul lui Pauli sau nederminarea lui Heisenberg. Eroul nemuritor al lui Eminescu, liber de temporalitate, dar neliber de iubire, zboara purtat de dor “pan’ piere totul, totul” spre misticul ce-l soarbe “asemene uitarii celei oarbe”, acolo unde “vremea-incearca in zadar din goluri a se naste”. Mai poate civilizatia actuala a omului, incalcita si in bombe atomice, si in Globalizare, si in amoralitate (mai ales in amoralitatile propagate prin masmedia si Internet) sa nu tina cont de partea mistica a fiintarii sale? Nu, fiindca prea multi oameni se duc binevol in nemurire aducand suferinte groaznice celor care raman sa traiasca aici (vezi pilda Iraqului sau a Beslanului).
S-a spus ca in “Scrisoarea I” sau in “Luceafarul” Eminescu a versificat idei din Rg-Veda si Upanisade. Da, pe unele l-a versificat. Dar altele sunt revelatii stiintifice pure. Multe din ele zac inca nevalorificate in rime si picioare de vers si sunt absolut originale. Si absolut trebuincioase fiintarii omenesti la hotarul dintre bomba atomica, globalizare si nelamurite cataclisme morale si naturale.
Dar relatia dintre nemuritorii care-si doresc viata temporala si muritorii ce jinduiesc, uneori cu atata crima, nemurirea? Mai mult, Eminescu vorbeste la zi, si mai ales pentru ziua de azi, despre echilibrul mistic al fiintarii (asa de parca l-ar fi citit pe Pseudo Dionisie Areopagitul), despre relatia dintre creat si ne-creat, dintre a fi si a nu fi, dintre lumea fizica si cea spirituala, despre necesitatea imperioasa a pastrarii echilibrului dintre lumi si ne-lumi. Mai mult, Eminescu pune divinitatea in echilibrul fiintarii si punerea aceasta nu e simpla nici pentru teologi, nici pentru moralisti, nici pentru oamenii de stiinta (de cei politici nu mai vorbim, fiindca, iata, George W. Bush se roaga in biserica in fiece an de 11 septembrie). Dar postulatele lui lingvistice? De pilda, cele din “Se bate miezul noptii”. Ce inseamna neclintita limba care mentine in ne-schimbare cumpana gandirii? Ce inseamna faptul ca putem auzi “cum iarba creste” , fara foile unse ale cartilor, fara colbul scolii, doar cu experienta unica a vietii? Dar “Memento mori” sau panorama desartaciunilor? Eminescu vorbeste in acest poem, genial sub toate aspectele (”Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur…”), adanc si competent, bazat pe evenimente istorice si stiintifice concrete, despre nasterea, marirea si caderea civilizatiilor mult mai larg decat permite segmentul cresterii si descresterii unui imperiu (cum a scris Cantemir despre Imperiul Otoman sau Miron Costin despre viata lumii). Finalul acestui urias monument al gandirii contemporane, cu tot pesimismul sau infiorator, este , in acelasi timp, un mesaj nemaipomenit de curajos de la limitele de fiintare ale omului. Se poate spune: au transmis si alti poeti epistole cutremuratoare de acolo. Da, dar meritul lui Eminescu este ca nu a pierdut omul cu dorurile lui, cu patimile lui, cu nesatul lui de afirmare (inlcisv prin scrierea emotiilor si patimilor in piatra piramidelor). Faraonul lui nu este eroul lui Dante, pornit stiintific in cautarea unei Beatrice iluzorii, el iubeste cu pasiune vie, erotismul lui este vulcanic si anume el sta la baza decizie de a parasi aceasta lume… Si magul calator prin stele nu se poate lasa de pasiunile si patimile sale pamantesti. Iar in “Dumnezeu si om”, inaintea lui Nietzcshe, el pune intrebari cutremuratoare nu doar modelelor ontologice romanesti. Ci intregii comunitati omenesti. Pune intrebari la care, volens-nonlens, a venit timpul sa raspundem macar partial. Cu totii. Si albi, si negri, si galbeni, si rosii. Daca nu vrem sa se lichideze toata omenirea prin explozia atomica sau biologica a unui oarecare posedat de nemurire proprie? Unde sa gasim raspunsul la intrebarea fundamentala cu privire la sensul vietii? In taverna? In Parlament? Intr-un articol de ziar sau la o emisiune neroada, cu fete goale (intr-o tara crestina) a televiziunii? Orologiile bat, spune Eminescu, bat necrutator, “dar nimeni mai nu le asculta”. Si aceasta cercetare poetica a marelui poet roman ar trebui invatata de catre toti cei care incearca sa se manifeste public in piramida lumii. Fiindca nici o civilizatie sau cultura de pe acest pamant nu poate fi vesnica. Si nu se poate balaci vesnic intr-un hambar de… stele si comedii.
Este imposibil intr-un mic articol sa arati toate meritele stiintifice de rang mondial ale poetului roman Mihai Eminescu. Ca nu sunt cunoscute la New York sau Paris a cui o fi vina? A francezilor? In “Arta guvernarii”, planul pe puncte al unei guvernari civilizate, Eminescu arata ca o elita politica este obligata sa tina cont si de traditiile culturale ale gintei pe care o conduce, si de starea de acum a lumii, sa armonizeze hartile culturale si tehnologice (de care a vorbit si Braudel, dar in a doua jumatate a secolului XX) pentru a o mentine pe linia de plutire a lumii? Dar formidabilele drumuri economice pe care le deschide in “Economia nationala”? Dar necesitatea imperioasa a unei clase politice morale din “Mizeria vietii noastre publice”? Dar invatamintele din “Balcescu si urmasii sai”? Nu cumva americanii sunt cei mai mari si cei mai puternici fiindca au tinut si tin cont de invataturile lui Benjamin Franklin? Iar marea majoritate a oamenilor politici romani nici nu deschid articolul despre Balcescu in care Eminescu pune, ca si Franklin de altfel, accentul pe dreptul egal al tuturor oamenilor la fericire si la prosperitate? Dar “Avatarii faraonului Tla”? De ce nu am face un congres la care sa invitam macar pe unii din cei mai mari antropologi ai lumii si sa le aratam ecuatia dintre piramida egipteana si piramidale politice, economice, sociale, culturale, religioase ale lumii asa cum a rezolvat-o Eminescu? Dar studiul despre Basarabia, in care Eminescu demonstreaza ca Basarabia nu este doar cel mai puternic scut al Romaniei, ci unul din cele mai puternice scuturi ale intregii civilizatii europene? Dar mitologicalele pe care le-ar invidia si Claude Levi-Strauss? Dar “anii ce trec ca lungi nori pe sesuri”? Dar zilele de aur ale scripturilor romane (dintre care unele, ca cele ale lui Neagoe Basarab, sunt nestemate culturale ale intregii lumi)? Dar rugaciunea unui dac? Dar vreme trece, vreme vine? Dar cine a mai intrecut poetic, macar in Romania, genele ostenite ale celui care sufla seara in lumanare? Sau, poate, nu se mai fac cariere prin protectie de fuste? Poate in sfatul tarii nu se-adun sa se admire cei care se bat cu pumnul in piept, chiar acum, in cabinetul procurorului, ca viata lor este curata ca cristalul si ca, da! avem cea mai corupta clasa politica din Europa, dar nu avem corupti?
Ce mi-i vremea cand de veacuri, stele-mi scanteie in lacuri? Ne-nteles ramane gandul ce strabate canturile. In aceste conditii nu e pacat, oare, sa se lepede clipa cea repede, ci ni s-a dat? Nu e pacat ca Dumnezeu a dat prin poporul roman una din cele mai mari glorii ale lumii si ca poporul acesta nu are o clasa politica si intelectuala care sa valorifice aceasta glorie? Nu e pacat ca in plina expansiune a culturilor acestei lumi prin marile lor personalitati, la Televiziunea publica a romanilor se desfiinteaza poetul, publicistul, filosoful, omul de stiinta, omul politic, dar si omul Mihai Eminescu, cel care nu a pretins in viata lui alta glorie decat a-si sluji “saracia, si nevoile si neamul”? Cu aceasta ultima intrebare autorul acestui articol pune inca odata in valoare uriasa “glorie nationala” a lui Benjamin Franklin, dar si dreptul la “glorie nationala si universala” a lui Mihai Eminescu, drept fara de care mai ales poporul roman nu are nici identitate, nici devenire.
Andrei VARTIC