Eminescu se bucura de o actualitate mereu reinnoita. Opera lui poetica l-a incununat cu nimbul nemuririi, facandu-l sa renasca cu fiecare generatie. Dar Eminescu nu este numai poet. Este si ganditor politic. Sub acest aspect, nu s-a realizat in jurul numelui sau acea unanimitate de simtire care l-a consacrat definitiv pe poet.
Controversa a izbucnit inca de pe timpul cand isi scria articolele in “Timpul”. Unii n-au vazut in campania de presa a lui Eminescu decat pe scribul de partid, platit sa-si improaste cu invective adversarii ; altii au explicat vehementa de limbaj a articolelor lui cu inceputurile bolii care avea sa-i intunece mintea cativa ani mai tarziu ; altii, in sfarsit, le-au pus pe seama temperamentului sau pasional, care nu si-ar fi gasit cea mai buna intrebuintare in acest domeniu. Toti acesti critici ai activitatii lui ziaristice socotesc ca articolele din “Timpul” dauneaza geniului sau.
Din fericire pentru memoria lui Eminescu, s-au gasit si multi reprezentanti de frunte ai culturii romanesti care si-au format alte pareri despre activitatea lui ziaristica. Scurtu, Chendi, Densuseanu, Iorga, Bogdan, Aurel C. Popovici, Puscariu, Mehedinti, Slavici, Goga si altii – cum ne informeaza D. Murarasu – se inclina cu aceeasi admiratie si in fata gazetarului Eminescu : “O stranie simtire, umbra geniului te atinge cand observi ca nici una din marile chestiuni ale politicii romanesti actuale nu a ramas neobservata de Eminescu” – scrie Bogdan, – iar Octavian Goga : “Prin scrisul lui Eminescu a cerut cuvant ideea integralitatii nationale cu toate atributele ei logice”.
Dupa moartea lui Eminescu, articolele lui au ramas brusc in uitare. Pe cat de sus se ridicase poetul in pretuirea contemporanilor, pe atat de putin interes mai trezea in suflete activitatea lui ziaristica. Intr-o anumita masura, era fireasca aceasta reactiune inegala a publicului fata de diferitele sectoare ale scrisului eminescian. Risipa zilnica a talentului intr-o gazeta este legata de anumite circumstante, de un anumit decor politic, care, schimbandu-se, scoate din circulatie si productia inchinata cotidianului. Rar sunt gazetarii care raman in constiinta unei epoci si dupa ce le-a cazut pana din mana. Dar lipsa de pietate a contemporanilor fata de scrisul lui Eminescu din gazete are si un dedesubt. La disparitia gazetarului Eminescu din constiinta publica au contribuit toti acei politicieni care au fost atacati cu inversunare in timpul vietii lui de la tribuna ziarului “Timpul”. Poetul putea fi ridicat in slava norilor, si era bine sa fie asa, pentru ca ajuta sa se stearga din amintire nesuferitul polemist ; in schimb gazetarul, autorul a sute de articole scanteietoare de inteligenta, a fost lasat sa populeze doar arhivele Academiei si nici aici n-a avut pace deplina. Maini sacrilege au smuls file din colectia “Timpului”. .
Abia in 1905, din pietate si ingrijirea lui Ion Scurtu, comoara de gandire eminesciana, imprastiata in studii si articole, se reintegreaza in patrimoniul spiritual al neamului. “Scrierile politice si literare” ale lui Eminescu reprezinta o data in istoria spiritului romanesc ; geniul sau complex era menit sa dea un nou impuls energiei nationale la inceputul secolului al XX-lea. Cum generatia pe care a stigmatizat-o Eminescu cu o nemaipomenita violenta de limbaj se stinsese intre timp, privirea cititorului de atunci era mai degajata decat a contemporanilor poetului, castigase distanta necesara pentru a descoperi dincolo de efemer cheile de bolta ale gandirii lui politice. Eminescu nu era un gazetar de ocazie si nici nu se lasa surprins de evenimente. El dadea evenimentului interpretarea cuvenita din centrul existential al unei conceptii bine legate, pe care si-o faurise cu pretul unor intense cercetari . Generatia premergatoare razboiului de intregire era si mai apta sufleteste sa-i descopere sensul profund al articolelor lui. Ea traia intr-o perioada care promitea sa traduca in fapt tezele sustinute de Eminescu cu 40 de ani inainte.
Studiul lui Murarasu : “Nationalismul lui Eminescu”, pus la indemana exilului de editura “Carpatii”, implineste toate conditiile unei impecabile prezentari a gandirii politice eminesciene. Daca e ceva sa-i reprosam , este excesul de eruditie, grija de a utiliza toate amanuntele , pentru a nu savarsi un pacat impotriva obiectivitatii . Dat fiind importanta subiectului si polemicile starnite de el, D. Murarasu si-a luat toate masurile de aparare, pentru a nu putea fi acuzat ca s-a lasat tarat in aprecieri de propriul sau nationalism. E o calauza careia ne putem incredinta, pentru ca afirmatiile lui merg din text in text.
Pentru a intelege un sistem de gandire sau o conceptie de viata, esential este sa-i descoperim pozitia lui cheie, pentru ca toate celelalte propozitii nu sunt decat implicatii ale ei. Rolul principal in gandirea politica eminesciana il joaca natiunea. “Natiunea e categoria suprema – la Eminescu – care insumeaza si practicul si politicul si culturalul” constata D. Murarasu in capitolul “Privire sintetica asupra nationalismului eminescian”. “Totul, de la complicata organizatie de stat pana la marunta activitate a unui induvid are numai un caracter functional si trebuie sa puna in relief vitalitatea nationala” (pag.347). Dragostea de neam e o data imediata a sufletului. O iubim “sans phrase”, cum se exprima Eminescu. Toate gandirile, toate simtirile lui Eminescu converg spre acest punct central : natiunea.
Odata patruns de acest adevar, Eminescu exploreaza fiinta neamului sau in toate directiile ei de afirmare. Indreptandu-se spre trecut, admiratia lui se revarsa deopotriva asupra Romanilor cat si asupra Dacilor. Totusi pe Daci pare sa-i aiba mai aproape de inima, pentru ca, in cateva randuri, voind sa arate necesitatea unor schimbari radicale in moravurile publice ale Romaniei, intrebuinteaza expresia ca totul trebuie “dacizat“. Marile figuri din panteonul istoriei noastre, Dragos, Alexandru cel Bun, Mircea, {tefan, Horia, Iancu se bucura de dragostea lui nemarginita. Aceste vremi trecute sunt pentru Eminescu “veacul de aur” (pag.80). In tovarasia marilor umbre ale trecutului isi cauta refugiu ori de cate ori vrea sa scape de privelistea umilitoare a prezentului.
Din frageda tinerete a cutreierat toate tinuturile romanesti si si-a dat seama ca acelasi suflet palpita pretutindeni. Sutele de ani de stapanire straina n-au putut sa altereze caracterele de baza ale Romanului. In Bucovina, in Ardeal, in Banat, a intalnit aceeasi taranime, cu nimic deosebita de masa romaneasca din Moldova si Muntenia. Eminescu mai are insa si intelegerea de a distinge problemele specifice fiecarei provincii, vibratia lor particulara, provenita dintr-un destin istoric deosebit. Vorbind de Romanii din Transilvania spune ca nu trebuie sa ne miram daca la ei se cultiva cu atata ardoare patriotismul : “Nu trebuie sa radem de frazele lor patriotice, caci pentru ei, nenorocitii care au vesnic in preajma “capcaunii ceia de Unguri” , exista intrebari de moarte, la care singuri vor raspunde , deoarece noi, cei din Romania, ne ocupam prea putin de ei” (pag.97). Nu e de mirare ca produsele literare sunt de mai slaba calitate in Ardeal : lupta pentru pastrarea nationalitatii le absoarbe ardelenilor si banatenilor o mare parte a energiilor lor. Eminescu nu-i uita nici pe Romanii din dreapta Dunarii si Macedonia. El aduce aminte guvernelor romanesti de datoria ce o au sa asigure libertatea religioasa si scolastica acestor Romani. Ei trebuie scapati de aviditatea greco-sarbo-bulgara. “Sa ne aratam demni de increderea lor” (pag.102).
Concentrandu-si interesul asupra statului roman infiintat in anul 1859, descopera grave deficiente in structura lui politico-sociala : aristocratia istorica a disparut, o clasa de mijloc nu exista si nu a ramas decat taranimea. “Clasa taraneasca este natiunea insasi” (pag.203). Clasa conducatoare e o “patura superpusa”, o plebe politica, formata din “reprezentantii unor rase degenerate”. “{i pe cand aceasta plebe se inmulteste pe zi ce merge, neamul nobil si drept care cutremura odinioara pamantul la un semn al lui Mircea Basarab, saraceste, scade si moare” (pag.131). El vedea in partidul liberal, partidul rosilor, albia politica in care s-a scurs tot acest val de straini venit de peste Dunare si din Orient. Partidul conservator avea o alta formatie : el cauta sa ocroteasca si sa salveze de la distrugere vechile traditii romanesti , dar actiunea lui conservatoare e innecata pe zi ce trece de patura suprapusa. Caracteristica acestei paturi este “absoluta ei improductivitate” (pag. 134). “Privindu-i”, Eminescu se intreaba : ce sunt acesti oameni ? “[arani ? Nu sunt. Proprietari, nu ; invatati , nici cat negrul sub unghie ; fabricanti, numai de palavre ; meseriasi nu, breasla cinstita n-au, ce sunt dar ? Uzurpatori, demagogi, capete desarte, lenesi care traiesc din sudoarea poporului fara a o compensa prin nimic, ciocoi boierosi si fudui, mult mai infumurati decat coboratorii din neamurile cele mai vechi ale tarii” (pag.134). [aranimea e singura clasa pozitiva in statul roman. Ea munceste ca sa intretina un aparat de stat care-o exploateaza mult mai crancen decat vechea administratie. Statul paturii superpuse nu are nici o intelegere pentru starea ei nenorocita. Desi situatia economica a taranimii nu a evoluat, i s-au pus sarcini noi, pentru a intretine o armata de lefegii care nu-i ofera nici o compensatie si care n-au alta preocupare decat sa-si taie o parte cat mai avantajoasa din bugetul tarii.
Eminescu da alarma si asupra primejdiei ce-o reprezinta pentru natiunea romana cei 600.000 de evrei – cati se aflau pe vremea lui in Romania. “Noua aristocratie, formata din ciocoi, din lene a recurs la Evrei pentru exploatarea muncii taranului” (p.159). Dar Eminescu nu e un antisemit de principii. Nu vede in Evrei un rau in sine. El se opune ca Evreii sa capete drepturi egale cu Romanii din cauza subredei structuri sociale a noului stat roman. “Primejdia revizuirii art.7 nu sta atat in chestiunea evreiasca insasi , cat in starea in care ne aflam in momentul in care chestiunea se punea” (pag.191. El cere ca o conditie prealabila rezolvarii chestiunii evreiesti imbunatatirea starii taranului, formarea unei clase taranesti puternice. “Dupa ce prin sporirea suficienta a populatiei, cultura pamantului, din extensiva cum este, ar avea brate destule pentru a deveni intensiva, am avea timp de a ne gandi si la regularea pozitiei noilor cetateni de rit mozaic” (p.193). Eminescu crede ca elementul evreiesc poate deveni chiar un grup etnic productiv, “folositor patriei lui adoptive” (p.194), dar numai daca societatea romaneasca va intra pe fagasul civilizatiei adevarate si al neatarnarii economice.
Eminescu are o atitudine critica fata de orice influenta straina . El se ridica cu indignare contra introducerii la noi a formelor de viata apuseana si atrage luarea aminte ca “viata rasariteana e condusa de idealuri istorice si religioase demne de atentie” (p.196). Nu cruta nici pe Carol I. El ajunge la concluzia ca menirea epocii lui Carol Ingaduitorul e trecerea tarii in mana strainilor , e instrainarea treptata si sigura a tot ce-i romanesc (p.201). Eminescu nu e contra convietuirii poporului roman cu alte rase si nationalitati, dar reclama intaietate pentru elementul istoric : “Nu zicem ca sub cerul acestei tari sa nu traiasca si sa nu infloreasca oricati oameni de alta origine. Dar ceea ce credem, intemeiata pe vorbele batranului Matei Basarab, e ca tara este, in linia intaia, elementul national si ca e scris in cartea veacurilor ca acest element sa determine soarta si caracterul acestui stat”(p.140-141).
Nationalismul lui Eminescu nu are caracter sovinist, cu toata pasiunea ce o pune in apararea poporului roman. El arata acelasi respect fiintei si drepturilor altor popoare. El intrevedea posibilitatea ca natiunea romana sa fie salvata printr-o confederatie de popoare in care “egalitatea nationalitatilor si a limbilor pe orice teritoriu se vor afla ele, va fi un lucru principal, iar formatiunile de state secundar” (p.111), o idee pe care nu o intalnim nici in cele mai indraznete proiecte de federalizare europeana.
Studiul lui D. Murarasu demonstreaza ca nationalismul romanesc nu e o ideologie de data recenta, importata de peste hotare. Nu incepe nici cu generatia de la 1922 si nici cu Miscarea Legionara. Cea mai cuprinzatoare minte a neamului nostru i-a stabilit fundamentele. Spiritelor “progresiste” le va veni ceva mai greu sa-l faca chiar pe Eminescu huligan. Exista o linie eminesciana, care actioneaza infailibil in interiorul neamului nostru. Cine nu se impaca cu scrierile politice ale lui Eminescu, cu certitudine ca ii lipseste dimensiunea integrala a sufletului romanesc.
Astazi, cand comunismul ameninta sa ne smulga neamul din radacini, Eminescu – ganditorul politic – trece inaintea poetului. Astazi lupta se da pentru insasi supravietuirea subiectului creator de cultura romaneasca : natiunea noastra. Fara de aceasta natiune nu am fi cunoscut nici magia versului sau . Adevarurile politice descoperite de Eminescu ne ajuta sa ne fixam coordonatele luptei. Poporul roman a ajuns in robia comunismului, pentru ca n-a izbutit “sa dea expresie fiintei sale proprii”. Am lasat destinul sa ni-l faureasca altii. Dar tot Eminescu ne invata ca lupta in care e angajat poporul roman astazi nu poate sfarsi decat cu biruinta lui : “Legile tainice ale universului lucreaza pentru triumful natiunii”.
Vestitorii, februarie 1956.
Horia Sima