De la I.H. Radulescu si Titu Maiorescu pana la M. Eliade si M. Vulcanescu, precum si de la iluministi si pasoptisti, pana la cele mai recente proiecte politice, problematica sensului si mijloacelor evolutiei societatii romanesti pe cale moderna domina discursul nostru politic si cultural. Crearea sistemului institutional, dar si a deprinderilor moderne, reclama insa mentalitati capitaliste, agonale, menite sa forjeze conduite de tip occidental, precum cultul lucrului bine facut, al datoriei fata de comunitate, al rigorii si preciziei. Pasoptismul propusese proiectul modernizarii cu un elan si optimism benefice pe durata scurta, prin resurectia trecutului glorios si credinta sincera in virtutile neamului. Spiritul acelei epoci a marcat in bine dar si in rau evolutia noastra; in bine, prin acea credinta tonica in puterea noastra mesianica de renastere; in rau, prin inducerea mitului revolutionar drept solutie atotizbavitoare si a credintei superficiale ca totul atarna de ideile generoase. A fost timpul in care s-au edificat propileele templului nostru national. Vederea de aproape i-a impiedicat pe cei mai multi sa perceapa ca mai ramasese mult de cizelat pana la finalizarea cornisei si a cheii de bolta. E suficient sa voiesti, par a ne spune personajele ce populeaza scena acelui timp. Dar modernizarea va fi dura nu numai in planul ideilor, cat mai ales in cel politic si economic, romanii, inclusiv sau mai ales intelighentia, dovedindu-se mai putin pregatiti sa-si asume nu doar binefacerile modernizarii, cat mai ales exigentele ingrozitoare si consecintele funeste ale acesteia”.1)
Generoasa fratietate a pasoptistilor, ce a fundamentat unul dintre miturile noastre moderne – solidaritatea dezinteresata, ideala, patriotica -, trebuia, mai devreme sau mai tarziu, sa se clatine sub presiunea vantului recei realitati. Geografia socio-economica romaneasca se va dovedi infinit mai complexa decat se vedea prin ochii avizi de cunoastere ai tinerilor nostri scoliti la Paris. Ei, pasoptistii, concretizau dorinta de a fi a natiunii; ramanea sa edificam insa esentialul, anume capacitatea, putinta, perseverenta intru noua fiinta, esential deosebita de cea anterioara, si anume modernitatea institutionala si aptitudinile industrioase.
Generatia critica, formata la Junimea, incepand cu 1863, a cenzurat entuziasmul pasoptist, prin identificarea fracturii dintre formele noi si fondul preponderent arhaic, formuland critica impactului abrupt al modernitatii intr-o societate fatalmente intarziata, precum era cea romaneasca. Institutiile moderne adoptate in devalmasie, fara grija si fara pricepere pentru adaptare, nu aveau cum sa prinda lesne radacini la noi. Proiectul occidental trebuia romanizat si umanizat, altfel riscand sa genereze fie o utopie, fie un hibrid nefericit. Xenopol prefatase aceasta viziune in articolul Reforma asezamintelor noastre”, iar Principele Carol isi punea legitim intrebari cu privire la consistenta regimului nostru constitutional, in cunoscuta scrisoare din 1871, publicata in Augsburger Allgemeine Zeitung. Dimensiunile morala si juridica ale lumii romanesti intrau in obiectivul cunoasterii, iar diagnosticul cadea implacabil: lipsa virtutilor cetatenesti la toate palierele, de la tara tacuta incepand si pana la noile elite politice. Posteritatea va relua si dezvolta in varii forme acest rationament. Solutiile insa vor fi mereu altele. Deprinse din veacul al XIX-la sa caute modele in afara, elitele romanesti vor traversa ciclic crize de adaptare: solutiile din afara sunt gata facute si nu ramane decat sa le studiezi si cultivi, pe cand cele dinlauntru presupun schimbarea fondului, proba de foc, titanica si mai ales – fatalitate! – de durata lunga. De aici dedublarea discursului despre modernizare si inevitabila cenzura a simtului realitatii la cei mai multi. Dar nici cei putini, criticistii, nu erau intr-o postura mai comoda, ei neintarziind sa alunece in nostalgii paseiste si primind eticheta – atat de rezistenta in timp -, de reactionari.
Critic neimpacat al traditionalismului, E. Lovinescu eticheta drept fatala formarea de sus in jos – de la forma la fond adica – a civilizatiei noastre moderne, datorita conditiilor istorice ale dezvoltarii noastre”2). Cu alte cuvinte anormalitatea, adica arderea etapelor, devenea normala. Atunci cum mai arata normalitatea? Sau exista un rezervor de normalitate – instrumente si tehnici de adaptare la un anumit regim de temporalitate, din care noi, romanii, le-am ales pe cele care ni se potriveau! Sigur, trebuia sa ne desprindem de trecut. Toti actorii acestei aprige dispute cu privire la caile modernizarii cazusera de acord in aceasta materie. Cu atat mai mult in cazul nostru, al romanilor, pentru care recuperarea sensurilor varstei eroice – illo tempore -, urma sa traverseze interregnul fanariot, care nu indeplinea nici macar functia de ancien regime. Dar ce arunci si ce pastrezi in acest timp baroc al metamorfozelor pripite? Legitima, intrebarea si-o pusese cu mult temei si Tocqueville. Iat-o intr-o formulare emblematica: Noi insa cand ne-am desprins de starea sociala a stramosilor nostri si am azvarlit de-a valma in urma noastra institutiile, ideile si moravurile lor, noi ce am luat in schimb?”3) Dar cine avea la noi ragazul, priceperea si perseverenta sa vada si reversul parodic al medaliei miscarii istorice de modernizare rapida?
In perioada constitutionala, pragmatici se vor dovedi atat liberalii directiei Cuza-Kogalniceanu-Negri ori Rosetti-Bratianu, cat si corifeii directiei conservator – junimiste Barbu si Lascar Catargi-Titu Maiorescu-P.P. Carp. Viciile modernizarii vor fi sesizate mai intai de scriitori (Negruzzi, Russo, Alecsandri, Maiorescu, Caragiale, Eminescu), apoi de economisti (I. Ghica, D. P. Martian, Th. Rosetti) 4) si in cele din urma de politicienii din intreg spectrul (liberali, conservatori, junimisti si socialisti). Dintre toti, mai liberi in optiuni dar si mai putin eficienti, cel putin in durata scurta, se vor dovedi scriitorii. Chiar daca apropiati, nu insa si infeudati zonei de interes a conservatorilor, Eminescu si Caragiale se detaseaza in peisajul cultural al epocii drept vocile cele mai autentice ale spiritului critic aplicat unei societati aflate in cumpana vremii.
Liberalismul, tradus direct din surse frantuzesti, a propulsat o fauna diversa si spectaculoasa, numai buna de tintuit in insectarul sau de catre Caragiale. La intersectia dintre lumea romaneasca, dinamica, cel putin la nivelul elitelor, si oferta ideologica occidentala, versatilitatea a devenit o trasatura a modului romanesc al fiintei. Ideile noi sunt primite fara rezerve, in vreme ce trecutul este lesne aruncat peste bord ori imbracat in camasa lui Nessus”. Ambitia europenismului (care Europa sa fie atintita cu ochii asupra noastra” – Farfuridi) intra in competitie apriga cu nationalismul parodic (Eu nu voi sa stiu de Europa dumitale” – Catavencu).
Dilemelor lumii romanesti, pusa in situatia de a adopta brusc structuri de civilizatie straina, lume profund schizoida”, intrata in modernitate sucit si incomplet”, si-a propus Eminescu sa le raspunda stringent si chinuitor” 5). Aceasta lume, ciudata si pestrita, la noi ca si in intreaga Europa rasariteana, nu avea o structura a realitatii fundamental deosebita fata de Occident, ambele iscandu-se, e drept la distanta de secole, tot din Renastere. Diferentele structurale vizeaza insa palierul social-economic si mai ales cel etic. Si aceasta intrucat in aria de civilizatie rasariteana sau ortodoxa, dupa criteriile lui Arnold Toynbee, este mult mai greu sa se creeze un act de infrastructura civilizatorica, de pilda, un sef de gara onest, decat un exemplar magnific de sipritualitate” 6). Schimbarea semnelor timpului, simulacrul de ordine de la inceputul erei constitutionale, invazia superficialitatii si a imposturii, amestecul straniu de tragic si comic, genial surprinse de contemporanul sau Caragiale, i-au provocat lui Eminescu o imensa suferinta. Poetul a cautat sa descifreze semnele timpului dincolo de luxul existentei istorice”, lux ce se traducea in paradarea principiilor, demagogia fara frontiere, alinierea pripita si parodica la mode. Romania traversa in epoca lui Eminescu procesul tragic de asimilare capitalista a comunitatilor taranesti. Capitalismul antrena inexorabil statele din Europa rurala prin intermediul vehiculului sau ideologic liberal. Romania se angajase intr-un proces ambiguu cu modernitatea, pentru a descoperi rapid ca mijloacele necesare erau insuficiente. Decalajul avea sa fie acoperit cu entuziasm si demagogie. Paradoxul oriental”, sau capacitatea unei societati de a etala un proiect generos si chiar o clasa politica capabila sa asimileze rapid idei inovatoare, insa pe reversul careia se afla popoare ducand o existenta arhaica, superficial si brutal integrata cadrului modern, este cu evidenta exemplificat de societatea romaneasca.
Eminescu a crezut, deopotriva cu alti reprezentanti ai culturii critice, ca pasoptismul, fascinat de modelul occidental, dar incapabil sa potenteze fondul intern, a ratat simbioza dintre modernitatea occidentala si fondul cultural autohton. Miza societatii romanesti este nu doar aceea a adaptarii valorilor culturale occidentale, a produselor si ratelor sale de schimb, cat mai ales impunerea monadei noastre culturale, ca instrument de autoprotectie a fondului intern fata cu inovatiile importate. Eminescu era convins ca natiunea nu se afla in imposibilitate de a se adapta rigorilor lumii moderne, insa cu conditia de a-si conserva fondul existentei sale particulare. Balzac ori Tolstoi au promovat aceeasi filosofie.
Fermi pentru ca isi insusisera idei fara sa le aprofundeze, dibaci pana si, sau mai ales in patriotism, liberalii se faceau vinovati, in opinia lui Eminescu, pentru faptul de a fi promovat fara discernamant forme noi, ce au provocat dezechilibre adanci in societatea romaneasca. Inflatia gestului patriotic, carnavalul peroratiilor despre Europa, despre tara si stramosi, sunt expresii ale crizei de crestere pe care o traversa societatea romaneasca. Caragiale le-a vestejit in registru comic si tragi-comic, in vreme ce Eminescu in cel tragic. Tusa discursului sau este cert ingrosata, nedreapta adesea, dar niciodata simplificatoare, iar marturia sa este cea mai complexa, profunda si tulburatoare din cate s-au rostit vreodata despre fiinta romaneasca in cumpana vremii. La fel ca si C. Radulescu-Motru peste ani, Eminescu nu a respins directia in care se orienta societatea romaneasca, ci excesele gestuale si pripeala, fatal superficiala, cautand mereu sa identifice necesarul pandant, si anume punerea in valoare a vocatiilor autentice. Asadar, nu o utopie, cum se crede adesea, a opus Eminescu acestei orientari, ci solutii temporizatoare, selectate din zona gandirii conservatoare, menite sa ne protejeze de capcana proiectelor imposibile.
In societatea romaneasca liberalismul a traversat cateva etape de adaptare complexe si contradictorii, ce i-au pus eficienta sub semnul intrebarii. Lumea taraneasca de la noi, preponderenta ca in intreaga arie rasariteana, separata de societatea burgheza in curs de edificare printr-un veritabil abis cultural, a fost principalul teren de experimentare a solutiilor liberale, burgheze si urbane. Liberalii, al caror devotament pentru binele public este in afara oricarei banuieli, manifestau cele mai bune intentii in a combate saracia si ignoranta, dar se blocau in fata cauzelor reale ale mizeriei: insuficienta pamantului si sarcinile excesive al taranimii. ~n mod fatal in societatile intarziate, antrenarea in modernitate a clasei taranesti a fost preluata de un alt grup social – burghezia si o ideologie straina intereselor sale – liberalismul. Reglarea acestei probleme, fara de care nu se putea imagina modernitatea, nu atarna insa de bunavointa cuiva, fie ei liberali, conservatori ori constiinte tragice de tipul lui Eminescu, ci de capacitatea unui alt grup – burghezia – de a se substitui acesteia si a se exprima in numele ei. Or, reforma agrara mai intai si legislatia promulgata in anii marii guvernari liberale (1876-1888) nu au reusit decat partial in aceasta materie. Angajand o schimbare de directie in istorie, liberalismul a transformat modul de viata traditional, a dizolvat vechi comunitati si solidaritati constituite, propunand, nu fara aroganta si superficialitate, modelul burghez. Eminescu a fost martorul acestei schimbari, dar si analistul ei necrutator. Ca ganditor de formatie organicista, el a respins solutia progresului prin salt. Poetul avea convingerea ca politicienii isi justifica menirea in masura in care propun idealuri si solutii autentice, nu jumatati de masura, condamnate sa provoace imprevizibile ruperi de ritm. ~ntr-o viziune istorica optimista, faptul ca societatea romaneasca a cunoscut un proces de innoire si modernizare in sens liberal, ca nu a fost aruncata peste bord de valurile istoriei este, desigur, mai important decat critica ce s-a adus acestui proces. Realismul politic in versiunea sa liberala a reusit partial sa inarmeze statul si natiunea cu instrumente de adaptare relativ eficiente. Esentele tari insa, propuse de Eminescu si extrase din zona morala, vizand pierderile colaterale, cum am spune astazi, nu au reprezentat preocuparea predilecta a liberalilor, grabiti sa creeze institutii moderne, sa forjeze burghezia moderna, sa lanseze formele in care urma sa intre, treptat, fondul. Dincolo de palierul epidermic al asimilarii noului, botezat de Eminescu luxul existentei istorice”, se afla substanta, arheul, inaparentele ce definesc durata lunga a istoriei. Din acestea iti extrage Eminescu sistemul de referinte, convins ca din ele se nutresc implinirile autentice. Membru al aceleiasi familii spirituale, Lucian Blaga avea sa exprime, intr-o formulare concentrata, un crez asemanator: Secretul tuturor triumfurilor zace in organizarea inaparentelor” .7)
Eminescu era convins ca pentru popoarele mici alternativele sunt in mod fatal limitate si nu pot fi risipite cu usurinta. De aici imensa responsabilitate a angajarii unui popor intr-o directie anume. ~n entuziasmul lor, liberalii afisau convingerea ca singura libertatea este suficienta spre a-i ridica pe romani pe treapta civilizatiei. Ideea era clar exprimata de I.C. Bratianu in articolul Ce am voit si ce voim, publicat in 1864 in Romanul. Descoperind spectacolul sublim” al libertatii – soarele civilizatiunii moderne”, liberalii si-au propus sa rupa lantul nesfarsit ce tinea inclestate madularele natiei” 8). Nu fara insolenta, ei se vor autoproclama campionii civilizatiei moderne si singurii in stare sa o articuleze. Restul era reactiune. Acestei viziuni maniheiste Eminescu i s-a opus cu toata fiinta. Analistii ce s-au grabit sa diagnosticheze ferocele antiliberalism eminescian”, ignora faptul esential ca in epoca sa liberalismul era in stare fluida si nu realizase fuziunea dintre opinii si convingeri. Concordanta dintre acestea nu putea fi apanajul claselor sociale tinere ci, de regula, al aristocratiei. Nu e mai putin adevarat insa ca retorica gaunoasa a tribunilor liberali, dintre care se detasa gongoricul C.A. Rosetti, i-a intarit poetului convingerea ca un liberalism ce propunea edificarea institutiilor libertatii fara domnia moralei este o contradictie in termeni. Analizand efectele liberalismului asupra civilizatiei romanesti in genere, a celei politice in speta, Eminescu demonstra contradictia dintre tipul de regim ce se edifica la noi si structura sociala si ocupationala a populatiei, dintre ideologia liberala, urbana si capitalista si societatea rurala romaneasca.
Temelia adevaratului liberalism este existenta unei clase de mijloc care sa produca ceva”. La noi insa ea consista din dascali si din ceva mai rau, din advocati”. Eterogena, neproductiva si in buna masura straina de neam, aceasta a introdus drepturile imprescriptibile, libertatea alegerilor, responsabilitatea ministeriala, suveranitatea poporului”, adica fraze invatate intr-un sfert de ceas si care-l ridica pe om la noi in tara, facand de prisos orice munca intelectuala”. Clasa aceasta traieste din munca taranului, care ca dorobant moare pe campul de lupta, ca muncitor se speteste platind dari”. Ea face politica pe baza legilor frantuzesti, in vreme ce poporul de jos saraceste si se stinge de multimea greutatilor”. Aparatul administrativ creat este supradimensionat, scump si nu se potriveste cu trebuintele simple ale poporului” 9). Profetii noului timp sunt fabricantii de palavre, uzurpatorii, demagogii, toti traind din munca taranilor, fara a compensa prin nimic” 10). Statul creator de functii este instrumentul ce a propulsat aceasta clasa, care, sufland in goarna libertatii, a ajuns repede la concluzia ca acesta trebuie sa le dea si de mancare si incaltaminte de lux”. Acesta era dupa Eminescu, liberalismul in varianta romaneasca, adica o societate pe actii”, dispunand de listele exacte a domeniilor statului si a functiilor existente”, si facand pe cei multi sa creada ca ei sunt mantuirea”. Grabiti sa propuna noi libertati, ei uita ca viata unui popor e supusa la legi fizice pe cari nu le poate clinti nimeni din loc, apoi la legi economice, a caror urmari nu se abat prin fraze, ci numai prin munca”; ca orice fenomen social este infinit mai complex, iar inlaturarea raului nu atarna de la bunavointa, ci in cele mai multe cazuri de la adanca intelegere a problemei” 11). Raul organic al filosofiei sociale liberale de la noi este inmultirea claselor consumatoare si scaderea claselor pozitive”, dar cu deosebire demagogia ce a deprins oamenii de-a spera totul de la schimbarile politice, demoralizandu-i sistematic, facandu-i lingusitori si servili catre marimile zilei, prefacandu-i adesea in denuntatori si calomniatori” 12).
Efectele perverse ale aplicarii modelului liberal occidental la noi nu se regasesc decat arareori in discursul liberal din epoca. Eminescu s-a dedicat analizei acestuia nu pentru ca si-ar fi propus iesirea din istoric” si intoarcerea in illo tempore, precum mai cred unii cercetatori, care nu au staruit prea mult pe textele eminesciene, ci fiindca, ganditor organicist si spirit tragic, poetul nu s-a lasat amagit de aparente. Nimeni nu va nega efortul in directia modernizarii, articulat in principal, dar nu numai, de catre liberali. Dar la fel de corecta trebuie sa fie si dezvaluirea saraciei endemice a taranimii, intr-o tara in care tocmai se edifica micul Paris”. Intrati in Romania pe unde doriti, ii invita poetul pe corifeii imensului progres”, spre a va convinge unde veti mai gasi atata boala, atata mizerie, atata rau trai si atata gol sufletesc ca la populatiunile din tara noastra” 13). Invitatia la responsabilitate fata de soarta taranimii – singura care n-a desperat de soarta noastra in Orient” – nu este nici populism, nici taranism, nici opacitate fata cu sensul progresului, ci pur si simplu expresia spiritului sau tragic, al patosului veracitatii.
Cultura si experienta de viata iar nu accidentele biografice l-au apropiat pe Eminescu de conservatorism. Poetul nu a devenit conservator doar fiindca era antiliberal 14), cum nu a fost nici mai conservator decat conservatorii insisi 15). Privit din interior, adica dinspre datele personalitatii sale, conservatorismul eminescian nu sufera de ambiguitati si nu reclama nuantari ingaduitoare. Acesta este rezultatul firesc al simbiozei dintre personalitatea sa si spiritul epocii in care s-a format.
Atasati cu sinceritate marilor idealuri nationale, precum si celor de reforma sociala si institutionala, principiilor moderne ale legalitatii, proprietatii si ordinii, conservatorii aveau propriul lor proiect, al modernizarii pe etape, gradual, fara salturi, in acord cu filosofia evolutionsita. Delimitantu-se de demagogia liberala, pe care o facea vinovata de erodarea spiritului public, P.P. Carp credea ca Partidul Conservator nu poate si nu trebuie sa se rezeme pe mase”, intrucat carmuirea maselor prin mase este o utopie care vesnic duce la o dureroasa dezamagire”16). Aroganta aristocratica si infatuare, ignorand ca in epoca liberalismul si socialismul produceau si la noi efecte in planul mentalitatilor, prefatand viitoarea era a multimilor”? Evident, elitismul conservatorilor nu este un secret, dar nici demagogia nu merita aplauze, mai ales atunci cand ignora acumularile organice si striveste personalitatile de alta opinie, personalitati care, prin munca, averea ori cultura lor au misiunea de a administra si de a face sa creasca rezultatele productiunii unei societati intregi” 17).
Deoarece liberalismul a deprins oamenii a spera totul” de la schimbarile politice si a instaurat o nepermisa extensie a politicului in dauna cultului valorilor morale si a eticii aspre a muncii, oricine doreste vindecarea raului care bantuie tara noastra – credea Eminescu – va deveni mai mult sau mai putin conservator”18). ~n plus, conservatorismul este reclamat si de pesudocivilizatia moderna de la noi, creatie a rationalismului frazelor, gol, insipid si inexact. Acestei orientari Eminescu i-a opus realismul naturii innascute a statului”19) si progresul libertatii in cuprinsul ei real.
Ordinea sociala, statornicia dreptului si a adevarului, preeminenta statului sunt optiuni conservatoare curente in discursul eminescian. Fara garantii de stiinta si integritate”, fara a sprijini meritul si intrucat numai votul cetatenilor nu-l face pe om nici mai cuminte, nici mai onest, nici mai muncitor de cum a fost”, un guvernamant” rateaza legitimitatea autentica 20). Conservatorismul cugetarii politice eminesciene are temeiul in conceptia sa organicista cu privire la evolutia civilizatiei. Dar cum fenomenul arderii etapelor a devenit o fatalitate pentru societatile intarziate din Rasarit, aruncate in postura de a alege intre imitarea modelului capitalist occidental si o noua marginalizare istorica, nici Eminescu nu s-a sustras logicii istoriei, propunand solutii conservatoare. Rezistenta la eroziunea timpului a operei sale politice are temeiul in diagnosticul lucid al efectelor perverse ale capitalismului in Romania. Iar cum acesta nu s-a finalizat integral niciodata la noi, ca intr-o poveste fara sfarsit, Eminescu ramane contemporanul nostru.
Mihai Dorin Note:
1. Cl. Karnoouh, Romanii. Tipologie si mentalitati, Bucuresti, 1994, p. 44
2. E. Lovinescu, Istoria civilizatiei romane moderne, Bucuresti, 1972, p. 146
3. A. de Tocqueville, Despre democratie in America, Vol. I, p. 49
4. Al. Zub, Eminescu. Glose istorico-literare, Chisinau, 1994, p. 32
5. V. Nemoianu, Despartirea de eminescianism, Astra, 7/1990, p. 8
6. St. Teodorescu, Eminescu si noul umanism, Miscarea, anul II, ian. 1993, nr. 1
7. L. Blaga, Vederi si istorie, Galati, 1992, p. 42
8. Din scrierile lui I.C. Bratianu, I, p. 358
9. M. Eminescu, Opere, vol. X, Bucuresti 1989, p. 18
10. Ibidem, p. 19
11. Ibidem, p. 126
12. Ibidem, p. 323
13. M. Eminescu, Opere, vol. XII, Bucuresti 1985, p. 201
14. I. Ungureanu, Idealuri sociale si realitati nationale, Bucuresti 1974, p. 104
15. Al. Oprea, ~n cautarea lui Eminescu gazetarul, Bucuresti 1983, p. 121
16. G. Gane, P P. Carp si rolul sau…, Bucuresti 1936, vol. II, p. 8
17. P.P. Carp, Discursuri, vol. I, Bucuresti 1888, p. 266
18. M. Eminescu, Opere, vol. X, Bucuresti 1989, p. 333
19. Idem, Opere, vol. XI, Bucuresti 1984, p. 30
20. Idem, Opere, vol. XII, Bucuresti 1985, p. 551. Cl. Karnoouh, Bucuresti, 1994, p. 44 2. E. Lovinescu, Bucuresti, 1972, p. 146 3. A. de Tocqueville, Vol. I, p. 49 4. Al. Zub, Chisinau, 1994, p. 32 5. V. Nemoianu, Astra, 7/1990, p. 8 6. St. Teodorescu, anul II, ian. 1993, nr. 1 7. L. Blaga, Galati, 1992, p. 42 8. Din scrierile lui I.C. Bratianu, I, p. 358 9. M. Eminescu, vol. X, Bucuresti 1989, p. 18 10. Ibidem, p. 19 11. Ibidem, p. 126 12. Ibidem, p. 323 13. M. Eminescu, vol. XII, Bucuresti 1985, p. 201 14. I. Ungureanu, Bucuresti 1974, p. 104 15. Al. Oprea, Bucuresti 1983, p. 121 16. G. Gane, Bucuresti 1936, vol. II, p. 8 17. P.P. Carp, vol. I, Bucuresti 1888, p. 266 18. M. Eminescu, vol. X, Bucuresti 1989, p. 333 19. Idem, vol. XI, Bucuresti 1984, p. 30 20. Idem, vol. XII, Bucuresti 1985, p. 551. Cl. Karnoouh, Bucuresti, 1994, p. 44 2. E. Lovinescu, Bucuresti, 1972, p. 146 3. A. de Tocqueville, Vol. I, p. 49 4. Al. Zub, Chisinau, 1994, p. 32 5. V. Nemoianu, Astra, 7/1990, p. 8 6. St. Teodorescu, anul II, ian. 1993, nr. 1 7. L. Blaga, Galati, 1992, p. 42 8. Din scrierile lui I.C. Bratianu, I, p. 358 9. M. Eminescu, vol. X, Bucuresti 1989, p. 18 10. Ibidem, p. 19 11. Ibidem, p. 126 12. Ibidem, p. 323 13. M. Eminescu, vol. XII, Bucuresti 1985, p. 201 14. I. Ungureanu, Bucuresti 1974, p. 104 15. Al. Oprea, Bucuresti 1983, p. 121 16. G. Gane, Bucuresti 1936, vol. II, p. 8 17. P.P. Carp, vol. I, Bucuresti 1888, p. 266 18. M. Eminescu, vol. X, Bucuresti 1989, p. 333 19. Idem, vol. XI, Bucuresti 1984, p. 30 20. Idem, vol. XII, Bucuresti 1985, p. 55
1. Cl. Karnoouh, Bucuresti, 1994, p. 44 2. E. Lovinescu, Bucuresti, 1972, p. 146 3. A. de Tocqueville, Vol. I, p. 49 4. Al. Zub, Chisinau, 1994, p. 32 5. V. Nemoianu, Astra, 7/1990, p. 8 6. St. Teodorescu, anul II, ian. 1993, nr. 1 7. L. Blaga, Galati, 1992, p. 42 8. Din scrierile lui I.C. Bratianu, I, p. 358 9. M. Eminescu, vol. X, Bucuresti 1989, p. 18 10. Ibidem, p. 19 11. Ibidem, p. 126 12. Ibidem, p. 323 13. M. Eminescu, vol. XII, Bucuresti 1985, p. 201 14. I. Ungureanu, Bucuresti 1974, p. 104 15. Al. Oprea, Bucuresti 1983, p. 121 16. G. Gane, Bucuresti 1936, vol. II, p. 8 17. P.P. Carp, vol. I, Bucuresti 1888, p. 266 18. M. Eminescu, vol. X, Bucuresti 1989, p. 333 19. Idem, vol. XI, Bucuresti 1984, p. 30 20. Idem, vol. XII, Bucuresti 1985, p. 55