“Nespus de greu este pentru un roman sa vorbeasca despre Eminescu. Fiindca incomparabil mai lesnicios ii vine omului a grai despre altii decit despre sine, a descrie cit a se descrie“.
Aceasta subtila observatie a lui N.Steinhardt mi-a amintit ca Nichita Stanescu, invitat odata de catre un reporter grabit, sa gloseze la Televiziune despre Eminescu, a raspuns putin iritat ca, de la o vreme, s-a hotarit sa nu mai vorbeasca despre creatorul Odei, in metru antic spontan, “liber”, ci numai dupa o produs meditatie. In treacat fie zis, si o spun ca unul care l-a intervievat nu o data, Nichita Stanescu era, chiar si spontan, extrem de original, de inspirat atunci cind se referea la Eminescu si, in general, la clasici. Dar raspunsul sau la provocarea intempestiva a reporterului T.V. mi s-a parut simptomatic. El tradeaza o superioara sfiala a unui mare poet roman contemporan care ajunsese la convingerea ca pentru a indrazni sa vorbesti despre Eminescu, despre opera sa, pentru a-i invoca si a-i evoca neasemuita figura, trebuie sa o faci cu temeinicie. Eminescu insusi manifesta o superioara sfiala fata de treburile spiritului si, asa cum observa odata Constantin Noica intr-o conferinta rostita chiar la Iasi, desi stia atit de multe, desi se documenta riguros (vezi publicistica!), desi invata mereu, Eminescu se rusina ca nu stie tot.
Reactia lui Nichita Stanescu mi s-a parut insa relevanta (si) in ceea ce priveste posteritatea lui Eminescu. Titu Maiorescu, N.Iorga si G.Calinescu sint cei care si-au dat seama de adevaratele proportii ale acestei posteritati, de unicitatea ei, iar Pompiliu Constantinescu este primul care a formulat o definitie cuprinzatoare si cea mai memorabila, poate, pina in prezent: “Eminescu este astazi o institutie nationala: viata si opera lui alcatuiesc un monument neclintit al culturii romane; nici intemperiile vremii, nici adversitatile crunte ale istoriei, nici momentele de decadere si inaltare ale oamenilor, nimic nu-l poate atinge in eternitatea lui spirituala; caci Eminescu nu mai este un simplu nume, oricit de mare ar fi el, din repertoriul divers al literelor nationale; el este insasi marturia suprema a existentei noastre ideale, este una din marile justificari ale existentei de roman intre atitea entitati etnice si spirituale care-si disputa un loc sub soare“.
Sintagmele cele mai definitorii din textul lui Pompiliu Constantinescu sint: institutie nationala si monument neclintit. Mi-am amintit de ceea ce scria criticul Pompiliu Constantinescu si de replica lui Nichita Stanescu, vazind la TVR Cultural o emisiune a istoricului Neagu Djuvara. Venerabilul nonagenar isi exprima opinia ca atentie! publicistica lui Eminescu, opera jurnalistica, dar si literara, neegalata pina astazi la noi si, pe cit omeneste se poate prevedea, nici de acum inainte, nu ar fi trebuit sa fie editata. Pentru ca ea ar fi “reactionara” si neeuropeana. Unde si cind am mai auzit noi ca Eminescu era taxat “reactionar”, iar opera sa ziaristica, dar si o mare parte din cea poetica, erau tinute sub obroc? Si spunem noi lui Neagu Djuvara: in acel deceniu “obsedant”, stalinist cind valorile culturii nationale erau trecute la secret sau bagate dupa gratii. Noi stim ca atunci dl. Djuvara nu se afla pe aici, ci pe undeva prin Africa, unde si-a petrecut, ca functionar, vreo 23 de ani. Ceea ce nu-l scuza. Mai degraba il acuza. Batrinul istoric liberal are tot dreptul sa nu-i placa ziaristica lui Eminescu. Dar a spune ca ea nu trebuia editata e o enormitate care readuce in memoria romanilor fapte terifiante. Or, asta, stimate domnule Neagu Djuvara, nu e frumos!
Constantin Coroiu