Category: Mihai Eminescu – Articole

“Nu exista un stat in Europa orientala, nu exista o tara de la Adriatica pana la Marea Neagra care sa nu cuprinda bucati din nationalitatea noastra. Incepand de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia si Hertegovina, gasim pas cu pas fragmentele acestei mari unitati etnice in Muntii Albaniei, in Macedonia si Tesalia, in Pind ca in Balcani, in Serbia, in Bulgaria, in Grecia pana dincolo de Nistru, pana aproape de Odesa si de Kiev.”(Mihai Eminescu)
15 ianuarie reprezinta o sarbatoare a Neamului romanesc de pretutindeni, Mihai Eminescu marcand in istoria romanilor cel mai important moment de afirmare a identitatii nationale, culturale si spirituale.Ne dorim cu totii sa ramanem demni de mostenirea spirituala lasata de Poet intru unitatea natiunii.

Publicistica

(Cateva consideratii)
Orice apropiere de Eminescu implica reverenta ordinarului in fata exceptiei. Pastrarea distantei stabilita de respect si veneratie s-ar putea sa fie cheia traducerii textului eminescian care, poetic sau nu , chestioneaza capacitatea noastra de intelegere si, de ce n-am recunoaste-o , ne tine-n frau, ne hartuieste cu intrebari subtile, ne infasoara intr-un “web” de cai nestiute si bineinteles ne domina.
E un tur de forta. A sta in fata textului eminescian cu intentii analitice implica oarecare indrasneala, relativa la mine de vreme ce ocolesc poezia si ma avant in zona ceva mai terestra a pubicisticii.
Fateta surprinzatoare ? Zice Murarasu In volumul “M.Eminescu Scrieri Politice”: “Istoricii literari si esteticienii vor stabili intr-o buna zi cat de unitara a fost existenta materiala si sufleteasca a poetului, cata prezenta artistica si ideologica este in articolul sau de ziar ca si in poema cea mai hieratica…..” Exista deci interferare fireasca intre pasirea terestra si zborurile astrale , subtilitatea geniului dizolva eventualele bariere si ne ofera imaginea complexa a unui univers pe care poate ni-l imaginam, ni-l dorim dar ramanem in afara lui.
Ca publicist, Eminescu este un subiect controversat. Pentru unii “..asa cum poezia romana ar fi aratat altfel azi daca n-ar fi existat Eminescu, tot astfel si publicistica romaneasca- marcata esential de stralucirea si de forta exploziva a verbului sau gazetaresc” (Al. Oprea-”Eminescu-Opere vol.IX) , pentru altii: “Eminescu a fost inainte de toate lterat si nu articolele politice, cu caracterul lor efemer, au facut si fac glorie lui Eminescu, posteritatea nici nu va voi sa le cunoasca”( Ziarul “Viitorul”22 iunie 1914)
Polarizare interpretativa care desminte orice idee de “bloc” de “granit” cum zice Goga, nu ca impenetrabil ci ca structura unitara in care varietatea de idei ar impieta perfectiunea eminesciana, complexitate de gandire in care trairea directa se sau ne se metamorfozeaza in profunzime, sta in fata noastra cu forme si fond, superficiala si adanca si ca de obicei ne da probleme.
Fie ca scrie la Albina, la Familia, la Convorbiri literare sau Timpul Eminescu survoleaza lumea romaneasca a epocii cu virulenta observatorului inrait dar si cu sensibilitatea ganditorului provocat de intamplari si de ecouri istorice pe care le iubeste dar le diseca si mai ales le interpreteaza cu autoritate uneori profetica.
Cam intre 1870 si 1883 Eminescu cerceteaza”spiritul secolului” in care framantari majore implica natiunea noastra in formare pentru care lupta de afirmare spirituala de desfasoara in atmosfera beligeranta de eliberare a popoarelor din rasaritul Europei, analizeaza realitatea imediata in lumina ecoului istoric pe care-l admira dar profeseaza superioritatea viitorului care nu trebuie sa fie”o simpla continuare” ci “rectificarea trecutului” {Notita asupra proiectatei intruniri la mormantul lui Stefan cel Mare).
Filozofia lui asupra istoriei cere deplina acceptare a ideii de NATIUNE si PROGRES, excluderea uneia dauneaza celeilalte. In “Studii asupra situatiei”(Timpuil) este subliniata ideea ca acele sisteme politice care nu sunt”conforme cu sentimentele si aspiratiunile tarii” nu sunt decat”productul unei imaginatii fecunde” Progresul ramane astfel in afara preocuparilor reale si evolutia istorica stagneaza. “Adevaratul progres” este o”legatura naturala intre trecut si viitor, se inspira din traditiunile trecutului, inlaturand inovatiunile improvizate si aventurile hazardoase”(Curierul din Iasi)
Atitudinea conservatoare il implica in interpretarea prezentului ca o necesitate istorica minora, o treapta numai care sa asigure conectia dintre trecutul”MARE” si viitorul cel putin pe masura acestuia.
Este intr-un fel explicabila aceasta atitudine xenofobica , prezentul romanesc al anilor ‘70-’80 fiind acela al stradaniei de afirmare in contextul dominatiei straine, fie ea turceasca, in Principate sau austriaca in Transilvania si Bucovina.
Necesitatea afirmarii romanismului este consideranta majora a publicisticii economico-politice a poetului. “Nu la stat se gandea Eminescu” zice Murarasu “ci la natiune….” Afirmatie oarecum superficiala ca formulare dar in esenta la subiect, pentru ca existenta si evolutia statului este conditionata de afirmarea si consolidarea natiunii, configuratia nationala ca unitate de limba, teritoriu si cultura justificand in ultima instanta necesitatea statului.
A fost, nu, gresesc, este Eminescu nationalist? Sigur ca este!
Chiar daca recapitularea operei eminesciene s-a desfasurat in climatul absurd al secolului trecut ( greu de crezut ca a trecut!), ,indiferent de seismografica interpretare a ceea ce ESTE Eminescu produsa de comentatorii lui, de critici mai mult sau mai putin remarcabili ( la Hasdeu, la Xenopol, la Ibraileanu, la Lovinescu,la Calinescu ,Murarasu, Al Oprea si ,sigur Maiorescu si altii…) stim ca el este un nationalist pentru ca dincolo de ideatica romantico-filozofica a poeziei sale apare personalitatea tumultoasa a omului framantat de problemele realului.
Articolele de la Timpul par a fi cele mai virulente cu privire la interpretarea momentului ‘77 si urmarile lui, batalia de afirmare a romanismului adresandu-se “strainismului” cu virulenta respingerii totale uneori. Cosmopolitismul politic si cultural ii repugna , este o”simulatiune”. “Poate ca ar exista cosmopolitism daca el ar fi posibil. Dar el e imposibil. Individul care are intr-adevar dorinta de a lucra pentru societate nu poate lucra pentru o omenire care nu exista decat in partile ei concrete-in nationalitati”(Ubi patria, ibi bene)
Turcia, Rusia , Austro-Ungaria, Occidentul european sunt elementele de referinta cu care poetul survoleaza atmosfera politica a vremii, locul romanilor intr-un conglomerat de forte ,care actioneaza facand abstractie de necesitatile unui popor tolerant:…”ni se pare ca nici un neam de pe fata pamantului nu are mai mult drept sa ceara respectarea sa dacat tocmai romanul pentru ca nimene nu este mai tolerant decat dansul”(”Se vorbeste ca in Consiliul…”)
Dincolo de atitudinea adversa fata de orice element strain, fie ungur, rus, polonez, turc, evreu, austriac, neamt se configureaza in articolele poetului formidabila siguranta a prezentei romanului in istorie, in lume si implicit in viitorul care il preocupa mai presus de orice : “Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem romani si punctum.”
Problematica istorico-politica a vremii este latura majora a jurnalisticii poetului, nu si singura, notele informative, epistolele memorative, stirile senzationale sunt obligatiile profesionale pe care poetul le accepta ca trebuie.
Cronici teatrale, consideratiuni asupra literaturii vremii, probleme pedagogice,informatii mai mult sau mai putin interesante pentru noi ca evenimente dar sigur retinandu-ne atentia pentru ca au fost scrise de mana lui Eminescu formeaza o opera imensa si zic eu ciudat apendice a unuia dintre cei mai mari poeti pe care i-a dat lumea.
Tea Nicolescu,Tor.Ian.2002
NENEA IANCU
” Nu exista decat un “nenea Iancu” pe lumea asta!”
” Si ce? Crezi ca am intentia sa vorbesc despre acltul?”
” Nu. Dar ma gandeam….”
” Nu te mai gandi!”
” Atunci de ce “nenea Iancu?”
” Asa. Stii cum e ! Cea mai mare problema a lui Proust a fost sa urmeze cursul memoriei, Amazonul e un fleac, flux si reflux, o joaca, salturile, subtilitatile si mai ales surprizele memoriei sunt …..ca sa zic asa …surprinzatoare.”
” Te joci cu cuvintele. Ce-are-a-face memoria cu “nenea Iancu”
” Habar n-am. Despre ce vorbeam? De fapt n-are nici o importanata, “nenea Iancu” mi-a rasarit in minte ca o chemare ciudata a timpului, cred, poate o subconstienta asociere cu Ianuarie si, apropos, se scrie dupa noua ortografie cu I mare sau mic, Ianuarie, vreau sa zic? Divaghez ca de obicei. Ce spuneam? A, da! Ianuarie zic, e ziua lui , pe 29, cu doi ani mai tarziu ca Eminescu cu care am invatat, a fost prieten etc. etc. etc. Nu tocmai!”
” Ii leaga totusi epoca de la “Junimea”
” Sigur. Ii leaga multe, dincolo de realul sau irealul prieteniei personale. Ii putem aseza chiar fata-n fata, daca ma gandesc bine, chiar daca semnul egal ar fi un pic fortat, nu?”

” Nimic nu sta langa Eminescu, vrei sa zici?”
” Tu nu? Citeam undeva, nu-mi mai aduc aminte unde, poate la Lovinescu despre contrastanta structura a celor doi : Eminescu , romantic al trecutului si vizionar al viitorului, Caragiale, virulent observator al propriului mediu de “origine si formatie”, parca-mi aduc aminte!”
” Si?”
” Si nimic. Imi place uneori sa recapitulez, ” ma cufund ca intr-o mare…”
” Ce faci cu “visarile dulci si senine ” la Caragiale?”
” Nu pot sa fac nimic cu ele. Dar nici nu-mi trebuie totdeauna. ”
” Mita a ajuns la Titu! ?”
” Exact! ”
” Caldura teribila , monser!”
” Si toate celelalte. Mi-ar place tousi sa recitesc proza lui dramatica , “In vreme de razboi” mai ales, poate si “Kir Ianulea” si “Calul dracului” . De fapt elementele de absurd care l-au format pe Ionescu nu sunt numai in Momente si Schite, nu?”
” Probabil. El e totusi “nenea Iancu” si atunci, Mitica si Lefter si Rica si nenea Dumitrache si Mita si conu Leonida mi-ar fi mai aproape.”
” Tie.”
Maria Cecilia Nicu

“Traind in cercul vostru stramt, Norocul va petrece, Caci eu in lumea mea ma simt, Nemuritor si rece.”

Nu a fost surprinzator pentru mine, atunci cand, la intrebarea, “ce cunosc tinerii despre activitatea culturala, politico-sociala si istorica a lui Eminescu?”, tinerii au vorbit tot timpul despre poezia si despre mondenitatile lui. De restul activitatii nu stiau mai nimic.

Inainte de a ma grabi sa-i discreditez, m-am gandit la modul cum este predat Eminescu in scoala. “Poetul nepereche”, “Cel mai mare poet”, “Personalitatea completa a culturii romanesti” etc. Daca adaugam la zecile de epitete pe care le rosteste la ora un profesor si interminabilele comentarii pe care bietul elev trebuie sa le inghita cu toptanul fara prea multe intrebari, avem o imagine a modului defectuos in care va fi perceput Eminescu de copii.

Nici un profesor nu mi-a argumentat vreodata de ce Eminescu este un poet atat de mare. Nici unul nu mi-a spus ca jurnalistul Eminescu era cel putin la fel de profund ca poetul Eminescu. Poate nici ei nu stiau aceste lucruri. Dar cei care fac manualele de asa natura stiu exact care este adevarul si actioneaza in consecinta.

Dar membrii Academiei Romane stiu si mai bine ce inseamna sa scoti tone de carti despre poezia lui Eminescu, evitand pe cat se poate de dibaci texte la fel de importante in care se pune degetul pe rana societatii romanesti si se dau solutii de vindecare.

Un atentat cultural

Modul defectuos sau intentionat defectuos in care se preda Eminescu echivaleaza cu un atentat asupra culturii si istoriei romanesti. Atentat, care este tot mai minutios elaborat in laboratoare obscure si a carui fata incepem sa o intrezarim in manualele alternative pe care le cunoastem cu totii.

Nu vorbim aici despre prezentarea lui Eminescu numai in scoala primara, gimnaziu sau liceu, ci si in universitati. Otrava imprastiata ajunge cu mare usurinta in toate revistele literare si culturale. Marii oameni de cultura cad in capcana acestor denigrari marsave.

Eminescu trebuie prezentat copiilor in cu totul alt mod. Nu de poetul genial are atata nevoie copilul cat mai ales de luptatorul neostenit pentru neam si tara. M-as bucura ca in loc de recitarile papagalicesti ale poeziilor lui Eminescu, lumea sa reproduca tot mai mult textele sale politice, sa ia aminte la lupta si la jertfa sa.

Atunci cand vom intelege cu adevarat destinul celor mai mari fii ai acestui neam, si vom urma exemplul lor, Romania va deveni o tara puternica.

Prezenta ziaristului si omului politic Mihai Eminescu in climatul socio-politic al anilor 1880 incomoda teribil cercurile politice romanesti.

Ne aflam in apropierea semnarii unor tratate politice mult negociate de statul roman, care pur si simplu nu mai avea loc pentru un Mihai Eminescu. Distrugerea sa nu se putea infaptui insa printr-un procedeu rapid si direct.

Fabricarea nebuniei sale reprezenta singura optiune intrucat se putea invoca ori de cate ori ar fi venit vorba de scrierile marelui ziarist. Eminescu era nebun asa ca nimic din ceea ce a scris nu trebuie luat in considerare.

Procesul de asasinare fizica si morala a lui Mihai Eminescu explodeaza in ziua de 28 iunie 1883. Ziarul Romanul care se afla in polemica cu Eminescu scrie pe 1 iulie: “Aflam cu sincera parere de rau ca d. Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul, tanar plin de talent si inzestrat cu un deosebit geniu poetic, a cazut greu bolnav. Speram ca boala sa nu va fi decat trecatoare si ca in curand vom putea anunta deplina sa insanatosire”.

Semnale in presa vremii

Acesta era semnalul scoaterii din viata publica a marelui ziarist. Timpul vine cu o declaratie abia pe 2 iulie 1883 in care spunea: “Cu incepere de astazi, 1 iulie, directiunea politica si redactia ziarului “Timpul” este incredintata d-lui Mihail Paleologu”.

Opinia publica intelege astfel ca Eminescu este scos din presa romaneasca. Nicaieri nimeni nu dadea insa nici un motiv, nici o explicatie asupra imbolnavirii sale subite.

Timpul revine cu un comunicat a doua zi pe 3 iulie: “Unul dintre colaboratorii acestei foi, d. Mihai Eminescu, a incetat de a mai lua parte in redactie, atins fiind in mod subit de o grava boala. Ne place insa a spera ca lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi de cat de scurta durata si ca ne va fi data fericirea de a anunta revenirea sa sanatos la functiunile de pana acum”.

Trebuie sa observam faptul ca in textul ambelor comunicate Eminescu este numit poet, chiar daca este evident faptul ca functia pe care o indeplinea in cadrul Timpului era cea de ziarist.

Ziua decisiva este 28 iunie 1883, cand se petrec o suma de lucruri bizare, atent mestesugite pentru a fabrica nebunia eminesciana. Sotia lui Slavici, doamna Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu urmatoarea rugaminte: “Domnul Eminescu a innebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte rau”. Maiorescu gaseste in acest bilet pretextul perfect pentru a pune planul in aplicare.

Un plan pentru Eminescu

Pe de alta parte insa se stie ca Eminescu era in aceea zi la baia Mitrasewschi, langa strada Stirbei Voda, nu departe de sediul Societatii Carpatii, societate interzisa de oficialitati in aceeasi zi.

Eminescu fusese dus acolo de catre Grigore Ventura pentru a-l discredita, ceea ce ii si reuseste. Eminescu isi iese din minti, Ventura il paraseste. Anunta apoi imediat politia ca trebuie sa ridice un nebun de la baia Mitrasewschi. Anunta in acelasi timp pe Secaseanu si Ocaseanu, prietenii lui Eminescu, care sosesc imediat la locul respectiv, ajutandu-l pe Eminescu sa isi revina in fire.

Ventura era redactorul ziarului L’Independence roumaine, ziar al carui director Emille Galli, fusese expulzat din Romania in aceeasi zi fatidica de 28 iunie. Galli nu este singurul expulzat in acea zi, aceeasi soarta a avut-o si ziaristul Zamfir C. Arbore, prietenul poetului si cu siguranta multi altii.

Sacrificat pe altarul politicii

Toate aceste evenimente s-au petrecut pe fondul semnarii iminente de catre Romania a tratatului cu Tripla Alianta (Germania, Austro-Ungaria, Italia), negociat mai bine de doi ani si jumatate de catre Junimisti, condusi de Carp, tratat sustinut in totalitate de Titu Maiorescu.

Sarbatorile nationaliste de la Iasi, de la inceputul lui iunie 1883, cand s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare si cand Eminescu, perfect sanatos, a citit la Junimea poemul sau, “Doina”, au iritat puterile centrale. Alaturi de Eminescu s-a aflat si Petre Gradisteanu, care a avut un discurs la fel de inflacarat.

Se cere umilinta

Von Bismarck este gata sa declare razboi Romaniei, daca nu se fac urgent retractari si nu se dau asigurari ferme ca se va intra imediat in sfera de influenta a Germaniei si Austro-Ungariei. Se cere ferm desfiintarea Societatii Carpatii, un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri, care milita pe fata si in ascuns pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar si alipirea lui la Tara. Rolul central in acesta Societate il avea Eminescu.

Iata ca Romania se supune exigentelor straine, interzice Societatea Carpatii, elimina din scena pe multi simpatizanti francofoni, Petre Gradisteanu impreuna cu D.A. Sturdza pleaca la Viena sa ii ceara personal scuze imparatului pentru discursul de la Iasi. Toate astea se intamplau pe 28 iunie 1883, ziua caderii lui Eminescu.

Manipularea opiniei publice

Nimeni nu lamureste insa opinia publica asupra bolii lui Eminescu, despre care se afirma numai ca este o boala grava. In luna iulie, Titu Maiorescu initiaza o lista de subscriptie pentru a strange banii necesari internarii lui Eminescu la Viena, lista pe care o publica in facsimil.

In numarul din luna august al revistei Literatorul, Alexandru Macedonski publica o epigrama prin care va arunca in aer linistea asternuta asupra bolii lui Eminescu. Textul epigramei este urmatorul:

Un X… pretins poet – acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum…
L-as plange daca-n balamuc
Destinul sau n-ar fi mai bun
Caci pana ieri a fost nauc
Si azi nu e decat nebun.

Este momentul mult asteptat de Ventura care incercase inca din 28 iunie sa convinga publicul asupra nebuniei eminesciene, atunci insa cei doi prieteni sositi in graba la baia Mitrasewschi reusisera sa-l salveze pe Eminescu.

Ventura nu voia sa fie el cel care declara deschis nebunia lui Eminescu intrucat fusese deja implicat in evenimentul mai sus mentionat. Asadar epigrama a fost pretextul perfect, imediat dupa aparitia ei Ventura il ataca grav pe Macedonski.

“Nu este nici o indoiala, prin aceasta epigrama este vizat nefericitul nostru coleg si prieten, Eminescu”. Iata ca Ventura cel care anuntase politia de existenta nebunului, se retrage acum in ipostaza prietenului indignat aratand spre Macedonski: “Iata cine il face nebun pe bietul Eminescu”.

Macedonski la randul sau incearca sa se apere spunand ca este o epigrama veche care a fost publicata fara stirea sa, epigrama care in plus nici nu il vizeaza pe Eminescu. Exista o logica in argumentatia lui, daca cercetam putin mentalitatea epocii, mai ales dupa presa vom vedea ca innebuneau foarte multi oameni prin anii ‘80 ai secolului trecut, multi se sinucideau.

Au urmat manifestatii publice cu torte si geamuri sparte la casa lui Macedonski. Bastonat de prin cafenele pe biata lui spinare (oprobiul public a atras multa lume in aceste evenimente) a fost un spectacol bucurestean pe cinste. Ventura si Macedonski intra intr-o polemica puternica, insa raul era deja facut, Eminescu era in ochii tuturor un nebun tolerat de societate.

In codul de moravuri publice si politice ale epocii, “boala grava” a nebuniei il indeparta definitiv de la viata publica pe cel atins de ea. Declararea nebuniei cuiva insemna, implicit, si destituirea lui din functie. Iata, asadar, ce realizeaza Grigore Ventura: dislocarea unui mare ziarist, a unui adversar de temut, din sistemul unui ziar de opozitie.

Polemica se stinge, iar la 1 septembrie presa incepe sa discute deschis problema nebuniei lui Eminescu. Telegraful este primul care anunta ca “Mai multi prieteni din capitala, amici ai nefericitului Eminescu, s-au decis a contribui lunar pentru intretinerea amicului lor in casa de sanatate. D.T. Maiorescu are partea cea mai mare in aceasta frumoasa si nobila actiune.”

Maiorescu reuseste sa dea lovitura de gratie lui Eminescu la sfarsitul anului 1883, cand publica un volum de 64 de poezii eminesciene, intre care “Mai am un singur dor”, “Se bate miezul noptii” etc. Abilitatea sa a fost extrema, aceste poezii erau menite sa distruga imaginea unui Eminescu nationalist, adversar de temut al liberalilor, teroretician al problemelor societatii romanesti.

Ascunderea operei incomode

Astfel, Maiorescu reuseste sa scindeze opera eminesciana, limitand-o la poezie. Din acel moment si pana in zilele noastre Eminescu este cunoscut de toata lumea drept “marele poet”, “poetul national al Romaniei”, stergandu-se aproape complet opera sa ziaristico-politica, opera cu mult mai valoroasa si mai bogata decat opera sa poetica.

Una din primele persoane care a sesizat lovitura de maestru a lui Maiorescu a fost Ibraileanu, care scria: “Putea, oare, teoreticianul devenit faimos, al paturilor superpuse, apostolul nationalismului, dusmanul marelui partid liberal, tribunul zilnic al durerilor grave ale rasei, sa publice: “Mi te da cu totul mie”, “Nu zi ba de te-o cuprinde” (…) Or, chiar si acestea, nepotrivite pentru un luptator politic, cum era el atunci: “Mai am un singur dor/ In linistea serii/ Sa ma lasati sa mor…”. Or, ideea de sinucidere din “Se bate miezul noptii” (…) Nu cumva acum, la maturitate, si cand avea un stagiu de om public, ca teoretician al unei grave ideologii sociale si nationale – nu cumva credea ca nu i-ar fi sezut frumos sa publice si elegii amoroase ori invitatii la dragoste si alte poezii “usoare” – si unele traduse?”

Volumul de poezii are un succes teribil, multe versuri devin suport pentru romante ieftine, cantate in cafenele si saloane, pierzandu-si profunzimea.

Eminescu este internat intr-o serie de sanatorii din tara si strainatate, insa starea sanatatii sale era foarte buna, dupa cum marturiseste Ioan Slavici: “Repausul medicamentos sustinut cu indarjire de Mihail Eminescu pe timpul fugii din Bucuresti la Viena si apoi la Florenta l-a adus in tara sanatos”.

Eminescu insusi, viu si dornic sa reintre in presa, isi va asculta “prohodul” in aceasta paranteza a anilor interzisi, 1884-1888. Cateodata se va revolta, va sparge vitrinele librariilor, isi va lua volumul de poezii din raft si-l va arunca in noroi, calcandu-si-l in picioare: atunci fortele de ordine vor interveni prompt si-l vor duce pe “insurgent” la politie.

Asa s-a intamplat la 8 noiembrie 1886, de ziua Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, la Iasi: poetul a fost “impachetat” pe loc si dus, ca alienat psihic, la stabilimentul rudimentar de la Manastirea Neamt. Pe langa aruncarea in noroi a propriului volum de versuri, de ziua onomasticii sale, i s-a mai adus acuzatia ca “se lua de femei pe strazile Iasilor”, le “apuca de turnura rochiilor”, le atingea in mers etc.

Ajuns la Neamt, Eminescu isi gaseste linistea. Continua sa scrie in ciuda tuturor.

Acolo, la Manastirea Neamt, poetul va definitiva, zic editorii, poezia “De ce nu-mi vii?”, pe care o va trimite spre publicare lui Iacob Negruzzi, la Convorbiri literare, cu acest biletel: “Iti trimit deodata cu aceasta mai multe versuri carora, de ti se par acceptabile, le vei face loc in “Convorbiri”. Indealtminterelea, ma aflu bine si sanatos in mijlocul acestor munti si-ti doresc asemenea”.

Eminescu era perfect sanatos in perioada in care a locuit la Manastirea Neamt, 1886-1887. Gala Galaction vorbeste despre un Eminescu intreg la minte in momentele respective, marturie stau si actele de bucatarie ale stabilimentului, intocmite de mana poetului.

Intors in casa Henriettei de la Botosani in 1887, Eminescu este supus unui consult medical din care reiese ca era sanatos psihic: “In urma unei subscrieri, initiata de elevii scoalei artelor frumoase din Botosani, s-au strans 400 lei. De mare ajutor au fost acesti bani, caci au permis sa i se aplice un tratament special multumita caruia starea sanatatii poetului s-a imbunatatit in modul cel mai vadit, caci astazi Eminescu este tot atat de senin cum a fost inainte de boala cea grea de acum patru ani in urma. In 13 Iulie Eminescu, insotit de sora sa si de dl. Grigore Focsa, doctoral de aice, a sosit in orasul nostru cu trenul de la ora 1 p.m. A doua zi la ora 11 a.m. a avut loc, in casa dlui. St. Emilian un consult, la care au luat parte dnii. medici: Dr. Filipescu, medic primar al orasului Iasi, Col. Dr. Otremba, medic sef al Corpului IV armata, Dr. Rigler, Dr. C. Bottez si Dr. Negel, profesori la Facultatea de Medicina. Desi mai multi din acesti d-ni. medici aveau sa plece din Iasi inca in 13 Iulie, totusi si-au amanat plecarea pentru a-l putea asista pe poetul nostru. In urma unei cercetari minutioase la care l-au supus pe Eminescu, medicii au ajuns la concluzia ca sanatatea lui nu e deloc alterata si ca trebuie a-l supune unui tratament radical numai in ce priveste boala lui cea neglijata, care se manifestase la picioare”.

Datorita faptului ca articolele AIM sunt adesea copiate pe diverse forumuri si apoi preluate de alte reviste si site-uri, fara a specifica originea lor, va informam ca adresa acestui articol este http://active.info.ms/?a=233 si este publicat la Active Information Media.

Eminescu era deci sanatos psihic si perfect capabil de a crea.

In 1888, Veronica Micle reuseste sa il scoata pe Eminescu din casa surorii sale si il va duce de mana pe poet la Bucuresti, unde el isi va regasi pana de ziarist.

Urmeaza o colaborare anonima la cateva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemica ce va zgudui guvernul facandu-l, pentru o clipa, pe Guna Vernescu sa demisioneze rupand o coalitie destul de fragila de altfel a conservatorilor (care luasera, in fine, puterea) cu liberalii. Repede se afla, insa, ca autorul articolului in chestiune este “bietul Eminescu” si repede acesta este cautat, gasit, internat la sanatoriul doctorului Sutu, in martie 1889.

La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros cere primului presedinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei cure pacientului Mihai Eminescu, aflat in casa de sanatate a doctorului Sutu din strada Plantelor.

Se constituie un consiliu compus din Titu Maiorescu, Dem Laurian, St. Mihailescu, I.L. Caragiale, I.Gr. Valentineanu si Mihail Braneanu, care, convocati conform articolului 440 din Procedura Civila (jurnalul 2783/89), depun la sectia a doua a tribunalului un proces verbal in care sunt de parere ca “Boala fiind in recidiva, reclama interdictia pacientului si randuirea unui tutor care sa poata primi de la stat pensia lui viagera si sa poata ingriji de intretinerea interzisului”.

Procesul verbal al consiliului este scris in intregime si depus de Titu Maiorescu, care era si avocat. Dupa semnarea actului acestuia (12 iunie 1889) si depunerea raportului medico-legal, iscalit de doctorii Sutu si Petrescu, urmeaza celebrul interogatoriu pentru evaluarea starii psihice a pacientului.

In conditii normale, in care incidentul cu Poenaru ar fi real, Parchetul ar fi trebuit sesizat din oficiu si ar fi trebuit interogat si autorul prezumtiv al crimei, numitul Petre Poenaru. Nu exista un asemenea interogatoriu.

Trei zile mai tarziu, Eminescu moare subit. Doctorul Vines, care a fost de fata in acel moment, avea sa povesteasca in 1926 exact cum s-au petrecut lucrurile: “Eminescu se aseaza pe pat si peste cateva minute cade intr’o sincopa si moare imediat”. Varianta oficiala asupra mortii lui Eminescu este insa dementa paralitica.

Manipularea operei Eminesciene

Inainte de a analiza putin moartea lui Eminescu, sa luam in discutie perioada 1884-1889, perioada numita “de mare intunecime”, a creatiei eminesciene. Marturiile din epoca atesta insa contrariul.

Cei care l-au vizitat pe Eminescu la Botosani vorbesc de o puzderie de hartii scrise de catre poet, unele luate de A.C. Cuza si descifrate, altele luate de rudele poetului. Chiar in strada Plantelor, in mai-iunie 1889, vizitatorii lui Eminescu bolnav, vorbesc de maldare de hartii scrise de catre el, aruncate la cos ori maturate de femeia de serviciu.

Argumentul “creativitatii” cade dintr-un condei in fata abundentei de marturii documentare si, cu el, diagnosticul medical. Intr-adevar, un “paralitic general”, un “abulic in ultimul grad”, acesta este un pacient care nu mai creeza, nu mai face diferenta intre viata si vis etc.

Alexandru Vlahuta, vizitandu-l in spital, il gaseste comunicabil, pregatit sa scrie poezii.

Ilarie Chendi, care a stat in gazda pe strada Stirbei Voda, nr.72, pe langa Cismigiu, la aceeasi adresa pe care o avusese si Eminescu in anii ‘80 ai secolului XIX, va povesti cum batranele gazde, niste nemti, incep a-si aduce aminte: “Si mi-au spus, intre altele, ca dupa moartea lui Eminescu, care a avut loc in 1889, au venit la dansii doi domni care erau prietenii lui Eminescu si, impachetand toata saracia ramasa in urma lui, au umplut doua cufere cu carti si cu manuscrise si au plecat”.

“Legendele” eminesciene vorbesc, insa, pana astazi de “caiete” cu poezii ale poetului, pierdute, furate, ascunse in aceasta perioada. Biografii sai trec sub tacere pana si faptul ca in buzunarul de la haina in care si-a dat duhul, in 15 iunie 1889, se aflau scrise de mana lui poeziile “Viata” si “Stelele in cer”.

Prima criza a lui Eminescu, din 1883-1884, cand a fost internat la Dr. Sutu, apoi la Ober Doebing, langa Viena, cat si recidiva din 1886-1887, cand a fost internat la Manastirea Neamt, institutul pentru alienati, corespund unei psihoze maniaco-depresive, in amandoua cazurile a parasit spitalul aproape complet restabilit, cu facultatile intelectuale normale.

In 1887 medicii din Iasi, Dr. Iuliano Bogdan (semnat doctor de Paris), Hynek, dar mai ales doctorul Francisc Iszac au pus diagnosticul unei alienatii mintale provocata de gome sifilitice pe creier si la picioare, incepand un intempestiv tratament antisfilitic, cum se facea pe atunci, cu frictiuni de mercur, in doze enorme cu efecte nule in sifilisul nervos (oare de ce nu stia acest lucru doctorul Izsac?), dar cu urmari catastrofale toxice.

Eliminarea prin otravire

Inca din Renastere se stia, insa cum povesteste Benvenutto Cellini ca si-a tratat cu fumigatii de mercur boala galica, dar ca efectul privea doar stadiul primar sau secundar, mai putin pe cel tertiar si deloc sifilisul localizat cerebral.

Supradozajul medicamentos a jucat un rol nefast in evolutia bolii poetului. De altfel, interesarea sistemului nervos central in intoxicatia cronica cu mercur explica modificarile de comportament, depresiune mentala, insomnie si cateodata halucinatii, care dupa cum stim au dominat tabloul simptomatic dupa 1887.

Cum reiese din notele doctorului Vines, starea lui Eminescu s-a agravat in clinica, astfel ca i-a aparut o stare deliranta cu dureri in tot corpul, tremuraturi, incetinirea reflexelor pupilare (la internare, normale), tulburari grave sfincteriene, abolirea reflexelor osteo-tendinoase (la internare exagerate) toate simptome explicate dupa noi prin injectiile de mercur ce le primeste in clinica, fara rezultat asupra bolii psihice, dar cu grave efecte secundare.

Dupa cum se stie, lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 Iunie 1889, existand un raport depus la Academie. Acesta este nesemnat.

Autopsia evidentiaza “o degenerescenta grasa a peretilor cordului, deveniti fragili si galbeni, si prezenta unor placi intinse si proeminente atat la baza valvulelor aortice, cat si pe fata interioara a aortei anterioare. In fine, din partea hepatului si a rinichilor s-a observat asemenea o degenerescenta granulo-grasoasa considerabila”. Daca modificarile la nivelul aortei apartin unei ateromatoze incipiente, deloc neobisnuite, rinichii albi cat si modificarile ficatului sunt caracteristice pentru o grava intoxicatie mercuriala.

Ascunderea dovezilor

Creierul lui Eminescu este uitat pe fereastra, in soare si, dupa cateva zile de nefixare, este trimis lui Gh. Marinescu, pentru a fi examinat. Subliniem faptul ca, in 1889, Marinescu avea 26 de ani, fiind incepator, asistentul lui Babes. Daca prof. Babes nu a primit creierul, pot fi avute in vedere doua posibilitati: ori cazul prezenta interes numai pentru curiozitatea tanarului asistent, ori si aceasta este ipoteza spre care inchinam pe undeva, anumiti oameni, sa nu spun o “intreaga protipendada”, se temeau de diagnosticul severului prof. Victor Babes.

Gheorghe Marinescu declara despre creierul poetului, multi ani mai tarziu: “Creierul mi s-a adus dela Institutul Sutu intr-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvolutiunilor. Putrefactia era datorata faptului caldurii celei mari, probabil ca s’a scos prea tarziu dupa moarte… Creierul era in adevar voluminos, circumvolutiunile bogate si bine dezvoltate si prezenta ca leziuni macroscopice o meningita localizata la lobulii anteriori… Din nenorocire creierul, fiind, cum am spus, descompus, nu am facut studiul istologic, ceea ce e o mare lacuna… Sarmanul Eminescu! Nu a avut parte nici de acest studiu anatomic, care, fie zis in treacat, nu stiu daca s-a facut in bune conditiuni altor literati distinsi cari, ca si dansul, au murit de paralizie generala”.

Eminescu nu a murit insa de paralizie generala, Gheorghe Marinescu se inselase. Punand cap la cap toate dovezile stranse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari din domeniul patologiei creierului, sunt cat se poate de clare.

Datorita faptului ca articolele AIM sunt adesea copiate pe diverse forumuri si apoi preluate de alte reviste si site-uri, fara a specifica originea lor, va informam ca adresa acestui articol este http://aim.pro.tc/?a=234 si este publicat la Active Information Media.

Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut o dementa paralitica. In ceea ce priveste alcoolismul, acesta nici nu intra in discutie. Presupusul sifilis al lui Eminescu este scos din maneca imposturii si botezat ad-hoc congenital”.

Asadar, Eminescu a fost scos din viata publica si declarat nebun pentru ca atitudinea lui pentru unirea tarii-mama cu Ardealul nu era bine vazuta de conducerea de atunci a Romaniei, de junimistii P.P. Carp si Titu Maiorescu, care incercau din rasputeri incheierea unei aliante militare cu Germania si Austro-Ungaria.

De remarcat in acest sens este o scrisoare a lui P.P. Carp catre Titu Maiorescu in care ii atrage atentia: “Si mai potoliti-l pe Eminescu”. Iar Maiorescu l-a “potolit”, fabricandu-i nebunia si scapand astfel de o voce “periculoasa”, care il contrazicea tot mai des.

Astfel, Eminescu a fost scos din viata publica intre 1883 si 1889, anul asasinarii sale, fiind declarat nebun si, ca urmare, incapabil de a mai crea ceva. Ori, marturiile din acea perioada ne arata un Eminescu in plina creatie, lucru care nu ar fi fost posibil daca era nebun, caci un nebun e rupt de contactul cu realitatea si nu mai simte nevoia de creatie.

Concluzii

Asadar, creatia artistica din acea perioada, insotita de numeroasele dovezi (ale medicilor si prietenilor) ale sanatatii sale mentale ne arata faptul ca Eminescu a fost asasinat printr-un proces lent de otravire.

Asasinarea lui Eminescu a continuat si continua si in prezent prin trecerea sub tacere a activitatii sale de jurnalism politic, a atitudinilor sale nationaliste. Continua prin prezentarea sa in scoli in mod voit deformat.

Dar, cel mai mult continua prin lipsa noastra de cinstire a marelui roman Mihai Eminescu, prin lipsa de informare asupra operei, a luptei si a dorintelor sale pentru neamul romanesc.

de Diana Stefan

• Theodor Codreanu: Eminescu martor al Adevarului

 

Volumul, aparut la Editura Scara in acest an, este o versiune substantial modificata a primei parti din “Dubla sacrificare a lui Eminescu” (1997, 1999). Demersul autorului este indreptat nu doar asupra faptului biografic, ci vizeaza mai ales sensul ontologic al “jertfei si jertfirii lui Eminescu”. Potrivit lui Theodor Codreanu, “Cartea se vrea o sinteza cvasidefintiva asupra destinului eminescian marcat de geniul publicistului care implica existenta de model exemplar, fara de care cultura si civilizatia unui popor s-ar narui. Dupa atatea decenii de comunism si dupa prabusirea morala si economica de dupa 1989, Eminescu ramane steaua calauzitoare in regasirea drumului salvator. Acesta este sensul jertfei si jertfirii lui, de care poetul a fost constient pana la intoxicarea cu mercur, care i-a pricinuit nu numai o infernala suferinta psihica si morala, dar si moartea fizica”.

 

• Ovidiu Vuia: Misterul mortii lui Eminescu

De-a lungul anilor, exegeti literari, dintre care unii – cum ar fi George Calinescu – de mare prestigiu, au acreditat ideea ca Mihai Eminescu, ajuns pana in pragul nebuniei, ar fi murit de sifilis. Nimic mai fals, mai neadevarat!

Autorul acestei carti, Ovidiu Vuia, medic neuropatolog, spune care este ADEVARUL DESPRE MOARTEA LUI EMINESCU. Ce importanta mai are astazi – s-ar putea intreba unii neaveniti – sa cunoastem cauza mortii poetului ? Le-am raspunde tuturor acestora ca este vorba despre o importanta uriasa, covarsitoare. Eminescu este sufletul neamului nostru, pe care el l-a inaltat spre culmile nemuritoare ale desavarsirii, astfel incat pe niciun roman n-ar trebui sa-l lase indiferent afirmatia ca cel mai mare poet al poporului sau a fost un sifilitic si un alcoolic. In acelasi timp, cunoasterea cauzei reale a mortii lui Eminescu impune si o reinterpretare a creatiei sale, mai ales a celei din ultima perioada a vietii lui, pusa, pana acum, sub stigmatul nebuniei determinata de un sifilis pe care, de fapt, el nu l-a avut.

Aflat, prin vicisitudinile timpului, in exil, departe de patrie, autorul, ramas cu sufletul alaturi de neamul sau, si-a propus, in primul rand, sa afle si sa demonstreze, cu mijloacele medicului specializat in afectiunile creierului, ADEVARUL despre cauzele mortii celui care intruchipeaza pana la contopire esenta spiritualitatii romanesti. Nu este vorba despre o simpla disputa medicala – sterila acum – ci de a stabili, pe baza de argumente stiintifice, daca romanii au fost inaltati spre culmile nemuririi spirituale de un geniu sifilitic si alcoolic sau de un geniu cu viata curmata de un diagnostic gresit, care l-a otravit. S-ar putea spune ca o astfel de carte era mai mult decat necesara. Va rasturna multe teorii considerate pana acum adevarate tabu-uri. Va pune intrebari, pentru unii jenante, de genul: a fost ignoranta, superficialitate sau rea-credinta? Va spune adevaruri zguduitoare despre modul in care a fost tratat Eminescu in ultima perioada a vietii sale si imediat dupa aceea, inclusiv faptul ca pe actul de deces al poetului, unde trebuia sa se afle iscalitura unui al doilea medic, figureaza amprenta degetului unui om de serviciu de la Morga, analfabet Si era vorba despre cel mal mare poet al neamului nostru! Nu sunt trecute cu vederea nici aprecierile eronate – in marea lor majoritate perpetuate pana in zilele noastre – despre asa-zisele cauze ale bolii si mortii lui Eminescu, nici valul de tacere asezat peste ultima perioada de creatie a “sifiliticului nebun”.

Aceasta carte era necesara pentru ca Eminescu are dreptul la ADEVAR. Poporul roman insusi are dreptul la ADEVAR in ceea ce-l priveste pe cel mai de seama reprezentant al spiritualitatii sale!

Sunt popoare, spune autorul, ce au avut curajul de a revizui vechi teorii asupra maladiilor de care au suferit o seama dintre exponentii lor ilustri, stabilindu-se adevarul stiintific in ceea ce-i priveste. Este un indemn pe care aceasta carte ni-l adreseaza noua, tuturor romanilor. Eminescu este MARE si este AL NOSTRU, oricum ar fi fost el. Dar Luceafarul trebuie redat neamului sau fara stigmatul sifilisului si alcoolismului, de care n-a suferit, moartea lui datorandu-se cu totul altor cauze. Caci viata si opera sa trebuie revazute cu curaj, prin prisma rece dar purificatoare a ADEVARULUI, indiferent ca pentru aceasta e necesar sa fie date la o parte tabu-uri si interpretari considerate pana acum sacre.

Eminescu are dreptul, macar acum, la ADEVAR. Neamul romanesc, de asemenea, macar acum, are dreptul la ADEVAR. Aceasta carte spune ADEVARUL. Nu din ambitii desarte ale autorului ei ci din dorinta lui de roman de a demonstra ca cea mai inalta culme a spiritualitatii noastre nu a fost atinsa de un “sifilitic nebun” si din convingerea ca opera eminesciana este nepieritoare iar, atata vreme cat o va purta in suflet, intregul nostru neam va fi la fel.

De aceea creatia Luceafarului trebuie purificata de erorile sau ignoranta ce intineaza memoria autorului ei, pentru ca avem nu numai dreptul ci si datoria de a purta in suflet doar ADEVARUL.

• Ovidiu Vuia: Mihai Eminescu (1889 – 1989)

Adoratorii comunismului, din Ţara si din exil, in sufletul carora nu se poate cuibari adevarul, frumosul si dragostea, recurg la o seama de neadevaruri si deformari, sustinand ca marele nostru poet Mihail Eminescu a murit sifilitic.

Autorul acestei lucrari, Ovidiu Vuia, medic specializat in afectiunile creierului, poet si critic literar, la comemorarea a 100 de ani de la moartea lui M. Eminescu, ii face omagiu doua adevaruri:

1. Mihai Eminescu nu a suferit de sifilis. A murit joi, 15 iunie 1889 in sanatoriul dr-ului Sutu din Bucuresti. Moartea a survenit printr-o sincopa cardiaca provocata de o intoxicatie mercuriala, consecinta tratamentului gresit cu injectii de mercur. Daca poetului nostru nu i s-ar fi aplicat terapia unei boli pe care nu a avut-o, sifilisul, viata i-ar fi putut fi salvata.

2. 0 analiza atenta si competenta a poeziei lui M. Eminescu si o comparatie cu cei mai geniali poeti romani si straini conclude ca Eminescu este un poet universal.

Evolutia poeziei lui Eminescu si inovatia versificatiei sale pe calea formei perfecte a poeziei il aseaza in varful literaturii romane. Opera lui Eminescu este cea mai fidela expresie a spiritualitatii romanesti.

Mihai Eminescu, poetul Absolut si al Absolutului ne duce in “lumea ce gandea in basme si vorbea in poezii”. La comanda unui tiran napadit de moriile nebuniei pot sa treaca cu buldozerele peste satele romanesti, dar nu exista masina infernala care sa distruga poezia eminesciana, caci ea este eterna; prin ea traieste si nu va pieri nici Neamul romanesc.

In acest volum veti gasi si Doina prin care Mihail Eminescu implora pe Stefan cel Mare, atletul crestinatatii, sa-si mantuie Neamul de paganism si sa rupa lanturile robiei. Aceasta Doina a fost stearsa de comunisti din poeziile lui Eminescu. S-ar cuveni ca in fiecare seara sa rostim aceasta Doina impreuna cu celelalte rugaciuni.

• Ovidiu Vuia: Despre boala si moartea lui Eminescu

Cum a purtat Eminescu in sufletul sau durerea romanilor din toate timpurile si din toate tarile romanesti n-a mai purtat-o nimeni. Numai urmand invataturile lui mai pot afla urmasii calea mantuirii din prapastia in care am cazut. Cine va calca alaturi, va rataci Se nenoroceste pe sine si va nenoroci si pe altii, facand sa creasca ruina tarii, in loc de a o scadea.

Sunt cunoscute si numeroase cazurile creatiilor culturale neintelese de contemporanii lor, intrucat ele depaseau nivelul si orizontul acestora. Ramanea astfel ca posteritatea sa le descopere, pentru a le investi cu reala lor valoare.

Gandirea politica a lui Eminescu are o soarta opusa. Ea a fost gravata in matricea ideilor social-politice proprii vremii sale. Or, acestea sunt supuse schimbarilor obiective de pe scena istoriei si cele mai multe isi pierd pe rand actualitatea. Sunt inlocuite cu noi conceptii, de care oamenii se lasa condusi prin labirintul existentei lor colective.

Una din modalitatile ce se ofera emitentului de judecati de valoare este de a incerca sa patrunda in mediul, in intimitatea faptelor asupra carora are sa se pronunte, sa identifice diferentele de convingeri si de trairi intre trecut si prezent, acceptandu-le ca pe o realitate incontestabila. Este perspectiva istorista, a explicarii trecutului prin intelegerea sa, adica prin intelegerea ratiunilor specifice care i-au condus pe oamenii unor altor epoci decat a noastra. In aceasta ipostaza, judecatile de valoare isi interzic sa masoare cu unitati de masura inexistente in epoca luata sub lupa.

Pe asemenea coordonate e necesar a se inscrie analiza nuantata a gandirii politice eminesciene, spre a nu o lasa sa apara contrarianta unora din contemporanii nostri.

Contrarianta poate sa apara si numai pentru faptul ca poetul, preocupat de marile probleme ale existentei, de sensul vietii si al mortii, sau vibrand de sentimentul iubirii, vadeste si o viguroasa fibra de filosof realist, capabil sa dezbata, cu o bogatie de informatie si cu o competenta situate deasupra nivelului comun, problemele practice pe care epoca sa le ridica, incepand de la planul economic pana la cel moral. Avand ca taram predilect cugetarea filosofica la un nivel cuprinzator si elevat, sau lumea sentimentelor ideale. Eminescu n-a fost insa un visator rupt de realitate. Pesimismul sau nu-i diminua dragostea de oameni si nu-i dezarma convingerea in posibilitatea si in datoria de a le propune carari ducatoare spre ameliorarea conditiei lor.

A fost aceasta, desigur, o expresie spontana a spiritului sau complex, cu disponibilitati multiple, peste care s-a grefat o atitudine de viata descinsa si de pe o filiera intelectuala, poate de pe a filosofiei lui Eduard von Hartmann, recenta si apreciata in anii studiilor lui Eminescu la Berlin[1].

Contrariant poate aparea si faptul ca acest creator de o neegalata limba poetica si muzica a cuvintelor, se vadeste in acelasi timp un virtuoz al asprei proze politice, al polemicii clar si logic articulate, incisive, nu rareori patimase, desi pastrandu-se aproape totdeauna intre limitele decentei expresiei marca a culturii sale superioare.

S-a observat, cu retinuta surpriza, ca Eminescu a pus in relief conceptele de societate, stat, natiune, in sensul de a le considera prioritare fata de indivizi, de cetateni, carora ele le-ar constitui singurul cadru posibil, chiar necesar, de manifestare. S-a putut astfel vorbi, e drept ca oarecum dubitativ, de un determinism sociologic ce ar fi fost impartasit de Eminescu. Or, in fapt, primatul cadrului social-politic institutionalizat asupra individului-cetatean e o componenta a doctrinei conservatoare, a carei asociere cu gandirea lui Eminescu nu e o noutate pentru nimeni. Ea nu confera relatiei respective o rigoare determinista.

Eminescu a putut fi influentat, in aceeasi directie, de scoala istorica a dreptului si de scoala istorica zisa national-liberala germana. In pofida titulaturii, aceasta din urma s-a deosebit de liberalismul clasic fiind, in fond, mai apropiata de spiritul conservator. Ea a dezvoltat, cu certe implicatii politice, contextuale procesului unificarii Germaniei, acea idee hegeliana care, fara a institui la randu-i un determinism propriu-zis, definea statul drept implinire finala a evolutiei dialectice a spiritului universal, cadru unic al posibilitatii realizarii progresului, al libertatii, al desavarsirii individului-cetatean. La Berlin, Eminescu ar fi avut ocazia de a audia pe Heinrich von Treitschke, un reprezentant de seama al acestei scoli istorice, chemat in 1873 la catedra ce fusese ilustrata timp de decenii de Leopold von Ranke.

Gandirea politica a lui Eminescu e exprimata cel mai deplin prin sintagma autohtonism romanesc.

La fel ca si conceptele care-i constituie articulatiile, autohtonismul e una din viziunile romantice, derivate din ideile lui Herder privitoare la sediul si la specificul spiritului creator si al etosului colectiv.

Ideile principale prin care Eminescu a detaliat conceptia sa autohtonista au fost: traditionalismul, nationalismul, locul si rolul fundamental al taranimii si credinta in dezvoltarea fortelor proprii ale poporului sau.

Unii le califica astazi desuete si se nevoiesc a le persifla si pune la index. Eminescu a crezut insa in ele, laolalta cu o mare parte a spiritualitatii europene si romanesti a vremii. Au fost idei curente in epoca.

Numai sub putine aspecte Eminescu a fost un antemergator, si atunci nu la mare distanta, pe calea spre viitorul epocii sale.

Dar valoarea unei conceptii nu e data numai de elementele anticipative pe care le contine, ci si de forta ei in a exprima realitatile si imperativele epocii peste care se suprapune. Cel ce si-a trait din plin timpul sau a spus un alt mare poet acela a trait pentru toate timpurile.

Traditionalismul eminescian n-a fost paseismul unui solitar. Descindea din acelasi romantism stare de spirit comuna sensibilitatii europene, cel putin o jumatate de secol. Inca si mai direct din corolarul romantismului istorismul, conceptia dupa care omul nu poate fi inteles si explicat decat in si prin istorie. Trecutul istoric insemnase pentru romanitate fundamentul desteptarii nationale, cheia deschiderii unei epoci noi, traite constient, intens, in primul rand la nivelul intelectualitatii. Eminescu a admirat trecutul national dintr-o aderenta sufleteasca la momentele si la valorile acestuia, sustinuta insa si de o pregatire istorica exceptionala. Pe acesti factori, comuni de altfel doctrinei conservatoare din secolul al XIX-lea, si-a sprijinit opinia ca societatea se dezvolta organic si ca orice pas nou in inaintarea ei trebuie savarsit in acord cu cei de pe treptele anterioare.

Anglia, cu soliditatea institutiilor sale vechi de sute de ani, aflata, cu ele impreuna, in fruntea tarilor inaintate, era un argument frecvent invocat in favoarea modelului organicist al dezvoltarii istorice. Doctrina conservatoare britanica nu era, in fapt, reactionara, ci doar un alt model, cu ritmuri mai lente, de concepere si aplicare in practica a ideii de progres.

Ca asa a vazut Eminescu lucrurile, rezulta din cele scrise de el insusi, dovedind o profunda intuitie a dialecticii evolutiei sociale: Nu este in lumea asta nici o stare de lucruri si nici un adevar social vesnic. Precum viata consista din miscare, asa si adevarul social, oglinda realitatii, este de-a pururea in miscare. Ceea ce azi e adevarat, maine e indoielnic si pe roate acestei lumi se coboara nu numai sortile omenesti, ci si ideile[2].

Traditionalismul eminescian nu a fost, prin urmare, o anchilozare in trecut, ci o modalitate de integrare a acestuia in prezent.

Eminescu le apare unora demodat pentru ca a idealizat figura si rolul taranului. Se omite ca pe vremea lui taranimea era, la noi, clasa sociala cea mai numeroasa, furnizand cel mai larg suport economic societatii si statului.

Partial idealizata, era intalnita in istorie in toate ipostazele: de lupta, de revolta, de suferinta, de pastratoare a limbii, credintei si obiceiurilor, intr-un cuvant a fiintei neamului. In intreg perimetrul geopolitic est si sud-est european era perceputa in aceleasi culori, si-i erau cinstite virtuti ancestrale. In chiar anii activitatii jurnalistice a lui Eminescu, un curent cu adanci ecouri in filosofia si in literatura rusa spera in transformarea societatii rusesti pe temelia taranimii si a unor institutii traditionale ale acesteia.

Prin majoritatea constituita de ea, taranimea era identificabila cu intregul popor roman. Iar in popor o afirmasera Herder si romanticii se afla sursa geniului creator, specific fiecarui neam.

Din nou, in atasamentul sau pentru taran, Eminescu nu apare nici ca un izolat, nici ca un retardat politic. El a impartasit o conceptie emergenta din realitatea sociala a vremii, o conceptie generoasa cu un netagaduit substrat democratic.

Horribile dictu Eminescu a fost nationalist. A fost nationalist in veacul desteptarii nationalitatilor, in care se auzeau la tot pasul cuvintele patrie si natiune, clamate de revolutia franceza. A fost nationalist in veacul luptelor pentru formarea statului national, a acestui tip de structura politico-sociala care, oricat incepe a fi contestat in prezent, pe fondul unor conditii istorice mult schimbate, a constituit vreme de peste un secol un model viabil, convingator si chiar entuziasmant, iar nu o utopie sau o aberatie.

Eminescu, atat de atasat ideii nationale, e capabil a o privi cu detasare, intelegandu-i relativitatea imanenta: Nationalitatea scria el este doar un moment in viata si evolutia omenirii, insa unul peste care nu se poate trece, caci ar insemna sa se treaca peste actuala varsta a omenirii. Dar, asa cum individul nu poate sari peste a sa proprie, inca mai putin se poate sari peste a unei intregi epoci[3]

In nationalismul lui Eminescu apar, ca puncte discutabile, xenofobia si antisemitismul. Aceste doua atitudini, apropiate intre ele, nu apartin obligatoriu nationalismului in genere, ca doctrina. In acest segment al opiniilor sale, Eminescu a fost marcat de prejudecati. Indiferent cum se numeste, si cat de mult se apropie de cota genialitatii, orice om poate gresi, fara ca prin aceasta ansamblul operei sale sa fie infirmat.

Nu voim sa cadem in monotonia unui gen de argumentare care sa poata fi acuzat ca este o necontenita si neconditionata pledoarie pentru un Eminescu mai presus de orice scadere omeneasca. Intelegand insa ca nimeni nu se poate sustrage deplin impactului conditiilor vremii sale, criticul obiectiv nu se va putea impiedica de a nota faptul ca poporul roman se afla pe la 18701880 la capatul a secole de dominatie politica straina. Si ca in acest interval indelungat in patura lui suprapusa se infiltrasera elemente alogene numeroase, care, impartind fara indoiala asemenea pacate cu autohtonii, se manifestau arogant fata de restul societatii, socau prin bogatie, parvenitism, coruptie, prin ostentatia pseudoculturii.

De altminteri, in anii in care Eminescu incepea activitatea jurnalistica la Timpul, se declansase in sfera vietii politice si constitutionale o aprinsa polemica, tangenta la problemele strainilor, afectand pana si relatiile tarii cu alte state.

Combatand ca pe un fenomen social, conditionat istoric, aceasta cucerire din afara prin furisare cum ii spune intr-un loc atitudinea lui Eminescu s-a situat pe o pozitie predominant generala, nu cu adresa individuala si nici cu apel la violenta. El a completat-o prin ceea ce ar putea fi numit un nationalism constructiv: n-a obosit in a preconiza ridicarea materiala si spirituala a poporului, ca remediu final pentru situatiile ce starneau, in prima instanta, acele reactii xenofobe, din partea lui si a multor altora.

Eminescu a spus insa si lucruri pe care criticii sai, parca oarecum derutati, nu le scot in evidenta asa de bucuros ca pe altele. A sustinut ca substanta vietii de stat este munca, iar scopul ei este asigurarea bunului trai, prin munca. A condamnat cu vehementa coruptia si parazitismul social-politic si cultural. A afirmat ca raul cel mai mare in societate e saracia, izvorul aproape al tuturor relelor din lume Omul are atata libertate si egalitate, pe cata avere are. Iar cel sarac e totdeauna un sclav si totdeauna neegal cu cel ce sta deasupra lui Deci conchidea el conditia civilizatiei statului este civilizatia <>[4]. Intrebat mai indeaproape, Eminescu n-ar fi ezitat sa ataseze acestui ultim termen si dimensiunea sa etica.

Explicabila prin conditiile timpului in care a fost creata, gandirea politica a lui Eminescu e supusa exigentelor schimbatoare ale inaintarii istoriei.

Nu poate aspira la o perenitate egala cu a creatiei sale poetice. Nu mai putin insa, poarta si ea o anume marca a geniului, in febrila vrere si capacitate de a cuprinde si pricepe cat mai multe din semnele acestei lumi.

A trait, cu dureroasa sinceritate, credinta in cresterea puterilor proprii ale natiei, in implinirea sa intr-un mare destin. Mesajul ei, tot mai neinteles de sceptici epigoni, s-ar putea traduce in stihurile unui alt poet: O tara, s-o zidim prin veac, indrazneti// Ca pentru mii si mii de vieti (Aron Cotrus).

Staturii lui solitare, dominatoare, i-am inchina cuvintele rostite de Grillparzer, la veghea de pe urma a titanului de la Bonn:

A simtit totul, pana la infricosata margine unde cultura se pierde in haosul tumultuos al puterilor Firii. Cel ce va veni dupa el, nu-l va continua: va trebui sa inceapa, caci acest precursor a incheiat acolo unde se opresc hotarele artei. S-a retras dintre oameni, dupa ce le-a dat totul. A ramas singur, fiindca nu si-a gasit egalul.

[1] Ion Petrovici, Din cronica filosofiei romanesti, Bucuresti, [1935], p.4748 (Biblioteca pentru toti, nr.12991300).

[2] Eminescu, Opere, vol. III, Bucuresti, Editura Univers Enciclopedic, 1999, p. 24. Idee prezenta si in poezii: Ce-un secol ne zice, ceilalti o deszic, sau Cand unul trece, altul vine in asta lume a-l urma.

[3] Eminescu, Opere, III, p. 924925.

[4] Eminescu, Opere, III, p. 4548.

Camil Muresanu

Institutul de Istorie George Barit din Cluj-Napoca

De la I.H. Radulescu si Titu Maiorescu pana la M. Eliade si M. Vulcanescu, precum si de la iluministi si pasoptisti, pana la cele mai recente proiecte politice, problematica sensului si mijloacelor evolutiei societatii romanesti pe cale moderna domina discursul nostru politic si cultural. Crearea sistemului institutional, dar si a deprinderilor moderne, reclama insa mentalitati capitaliste, agonale, menite sa forjeze conduite de tip occidental, precum cultul lucrului bine facut, al datoriei fata de comunitate, al rigorii si preciziei. Pasoptismul propusese proiectul modernizarii cu un elan si optimism benefice pe durata scurta, prin resurectia trecutului glorios si credinta sincera in virtutile neamului. Spiritul acelei epoci a marcat in bine dar si in rau evolutia noastra; in bine, prin acea credinta tonica in puterea noastra mesianica de renastere; in rau, prin inducerea mitului revolutionar drept solutie atotizbavitoare si a credintei superficiale ca totul atarna de ideile generoase. A fost timpul in care s-au edificat propileele templului nostru national. Vederea de aproape i-a impiedicat pe cei mai multi sa perceapa ca mai ramasese mult de cizelat pana la finalizarea cornisei si a cheii de bolta. E suficient sa voiesti, par a ne spune personajele ce populeaza scena acelui timp. Dar modernizarea va fi dura nu numai in planul ideilor, cat mai ales in cel politic si economic, romanii, inclusiv sau mai ales intelighentia, dovedindu-se mai putin pregatiti sa-si asume nu doar binefacerile modernizarii, cat mai ales exigentele ingrozitoare si consecintele funeste ale acesteia”.1)

Generoasa fratietate a pasoptistilor, ce a fundamentat unul dintre miturile noastre moderne – solidaritatea dezinteresata, ideala, patriotica -, trebuia, mai devreme sau mai tarziu, sa se clatine sub presiunea vantului recei realitati. Geografia socio-economica romaneasca se va dovedi infinit mai complexa decat se vedea prin ochii avizi de cunoastere ai tinerilor nostri scoliti la Paris. Ei, pasoptistii, concretizau dorinta de a fi a natiunii; ramanea sa edificam insa esentialul, anume capacitatea, putinta, perseverenta intru noua fiinta, esential deosebita de cea anterioara, si anume modernitatea institutionala si aptitudinile industrioase.
Generatia critica, formata la Junimea, incepand cu 1863, a cenzurat entuziasmul pasoptist, prin identificarea fracturii dintre formele noi si fondul preponderent arhaic, formuland critica impactului abrupt al modernitatii intr-o societate fatalmente intarziata, precum era cea romaneasca. Institutiile moderne adoptate in devalmasie, fara grija si fara pricepere pentru adaptare, nu aveau cum sa prinda lesne radacini la noi. Proiectul occidental trebuia romanizat si umanizat, altfel riscand sa genereze fie o utopie, fie un hibrid nefericit. Xenopol prefatase aceasta viziune in articolul Reforma asezamintelor noastre”, iar Principele Carol isi punea legitim intrebari cu privire la consistenta regimului nostru constitutional, in cunoscuta scrisoare din 1871, publicata in Augsburger Allgemeine Zeitung. Dimensiunile morala si juridica ale lumii romanesti intrau in obiectivul cunoasterii, iar diagnosticul cadea implacabil: lipsa virtutilor cetatenesti la toate palierele, de la tara tacuta incepand si pana la noile elite politice. Posteritatea va relua si dezvolta in varii forme acest rationament. Solutiile insa vor fi mereu altele. Deprinse din veacul al XIX-la sa caute modele in afara, elitele romanesti vor traversa ciclic crize de adaptare: solutiile din afara sunt gata facute si nu ramane decat sa le studiezi si cultivi, pe cand cele dinlauntru presupun schimbarea fondului, proba de foc, titanica si mai ales – fatalitate! – de durata lunga. De aici dedublarea discursului despre modernizare si inevitabila cenzura a simtului realitatii la cei mai multi. Dar nici cei putini, criticistii, nu erau intr-o postura mai comoda, ei neintarziind sa alunece in nostalgii paseiste si primind eticheta – atat de rezistenta in timp -, de reactionari.
Critic neimpacat al traditionalismului, E. Lovinescu eticheta drept fatala formarea de sus in jos – de la forma la fond adica – a civilizatiei noastre moderne, datorita conditiilor istorice ale dezvoltarii noastre”2). Cu alte cuvinte anormalitatea, adica arderea etapelor, devenea normala. Atunci cum mai arata normalitatea? Sau exista un rezervor de normalitate – instrumente si tehnici de adaptare la un anumit regim de temporalitate, din care noi, romanii, le-am ales pe cele care ni se potriveau! Sigur, trebuia sa ne desprindem de trecut. Toti actorii acestei aprige dispute cu privire la caile modernizarii cazusera de acord in aceasta materie. Cu atat mai mult in cazul nostru, al romanilor, pentru care recuperarea sensurilor varstei eroice – illo tempore -, urma sa traverseze interregnul fanariot, care nu indeplinea nici macar functia de ancien regime. Dar ce arunci si ce pastrezi in acest timp baroc al metamorfozelor pripite? Legitima, intrebarea si-o pusese cu mult temei si Tocqueville. Iat-o intr-o formulare emblematica: Noi insa cand ne-am desprins de starea sociala a stramosilor nostri si am azvarlit de-a valma in urma noastra institutiile, ideile si moravurile lor, noi ce am luat in schimb?”3) Dar cine avea la noi ragazul, priceperea si perseverenta sa vada si reversul parodic al medaliei miscarii istorice de modernizare rapida?
In perioada constitutionala, pragmatici se vor dovedi atat liberalii directiei Cuza-Kogalniceanu-Negri ori Rosetti-Bratianu, cat si corifeii directiei conservator – junimiste Barbu si Lascar Catargi-Titu Maiorescu-P.P. Carp. Viciile modernizarii vor fi sesizate mai intai de scriitori (Negruzzi, Russo, Alecsandri, Maiorescu, Caragiale, Eminescu), apoi de economisti (I. Ghica, D. P. Martian, Th. Rosetti) 4) si in cele din urma de politicienii din intreg spectrul (liberali, conservatori, junimisti si socialisti). Dintre toti, mai liberi in optiuni dar si mai putin eficienti, cel putin in durata scurta, se vor dovedi scriitorii. Chiar daca apropiati, nu insa si infeudati zonei de interes a conservatorilor, Eminescu si Caragiale se detaseaza in peisajul cultural al epocii drept vocile cele mai autentice ale spiritului critic aplicat unei societati aflate in cumpana vremii.
Liberalismul, tradus direct din surse frantuzesti, a propulsat o fauna diversa si spectaculoasa, numai buna de tintuit in insectarul sau de catre Caragiale. La intersectia dintre lumea romaneasca, dinamica, cel putin la nivelul elitelor, si oferta ideologica occidentala, versatilitatea a devenit o trasatura a modului romanesc al fiintei. Ideile noi sunt primite fara rezerve, in vreme ce trecutul este lesne aruncat peste bord ori imbracat in camasa lui Nessus”. Ambitia europenismului (care Europa sa fie atintita cu ochii asupra noastra” – Farfuridi) intra in competitie apriga cu nationalismul parodic (Eu nu voi sa stiu de Europa dumitale” – Catavencu).
Dilemelor lumii romanesti, pusa in situatia de a adopta brusc structuri de civilizatie straina, lume profund schizoida”, intrata in modernitate sucit si incomplet”, si-a propus Eminescu sa le raspunda stringent si chinuitor” 5). Aceasta lume, ciudata si pestrita, la noi ca si in intreaga Europa rasariteana, nu avea o structura a realitatii fundamental deosebita fata de Occident, ambele iscandu-se, e drept la distanta de secole, tot din Renastere. Diferentele structurale vizeaza insa palierul social-economic si mai ales cel etic. Si aceasta intrucat in aria de civilizatie rasariteana sau ortodoxa, dupa criteriile lui Arnold Toynbee, este mult mai greu sa se creeze un act de infrastructura civilizatorica, de pilda, un sef de gara onest, decat un exemplar magnific de sipritualitate” 6). Schimbarea semnelor timpului, simulacrul de ordine de la inceputul erei constitutionale, invazia superficialitatii si a imposturii, amestecul straniu de tragic si comic, genial surprinse de contemporanul sau Caragiale, i-au provocat lui Eminescu o imensa suferinta. Poetul a cautat sa descifreze semnele timpului dincolo de luxul existentei istorice”, lux ce se traducea in paradarea principiilor, demagogia fara frontiere, alinierea pripita si parodica la mode. Romania traversa in epoca lui Eminescu procesul tragic de asimilare capitalista a comunitatilor taranesti. Capitalismul antrena inexorabil statele din Europa rurala prin intermediul vehiculului sau ideologic liberal. Romania se angajase intr-un proces ambiguu cu modernitatea, pentru a descoperi rapid ca mijloacele necesare erau insuficiente. Decalajul avea sa fie acoperit cu entuziasm si demagogie. Paradoxul oriental”, sau capacitatea unei societati de a etala un proiect generos si chiar o clasa politica capabila sa asimileze rapid idei inovatoare, insa pe reversul careia se afla popoare ducand o existenta arhaica, superficial si brutal integrata cadrului modern, este cu evidenta exemplificat de societatea romaneasca.
Eminescu a crezut, deopotriva cu alti reprezentanti ai culturii critice, ca pasoptismul, fascinat de modelul occidental, dar incapabil sa potenteze fondul intern, a ratat simbioza dintre modernitatea occidentala si fondul cultural autohton. Miza societatii romanesti este nu doar aceea a adaptarii valorilor culturale occidentale, a produselor si ratelor sale de schimb, cat mai ales impunerea monadei noastre culturale, ca instrument de autoprotectie a fondului intern fata cu inovatiile importate. Eminescu era convins ca natiunea nu se afla in imposibilitate de a se adapta rigorilor lumii moderne, insa cu conditia de a-si conserva fondul existentei sale particulare. Balzac ori Tolstoi au promovat aceeasi filosofie.
Fermi pentru ca isi insusisera idei fara sa le aprofundeze, dibaci pana si, sau mai ales in patriotism, liberalii se faceau vinovati, in opinia lui Eminescu, pentru faptul de a fi promovat fara discernamant forme noi, ce au provocat dezechilibre adanci in societatea romaneasca. Inflatia gestului patriotic, carnavalul peroratiilor despre Europa, despre tara si stramosi, sunt expresii ale crizei de crestere pe care o traversa societatea romaneasca. Caragiale le-a vestejit in registru comic si tragi-comic, in vreme ce Eminescu in cel tragic. Tusa discursului sau este cert ingrosata, nedreapta adesea, dar niciodata simplificatoare, iar marturia sa este cea mai complexa, profunda si tulburatoare din cate s-au rostit vreodata despre fiinta romaneasca in cumpana vremii. La fel ca si C. Radulescu-Motru peste ani, Eminescu nu a respins directia in care se orienta societatea romaneasca, ci excesele gestuale si pripeala, fatal superficiala, cautand mereu sa identifice necesarul pandant, si anume punerea in valoare a vocatiilor autentice. Asadar, nu o utopie, cum se crede adesea, a opus Eminescu acestei orientari, ci solutii temporizatoare, selectate din zona gandirii conservatoare, menite sa ne protejeze de capcana proiectelor imposibile.
In societatea romaneasca liberalismul a traversat cateva etape de adaptare complexe si contradictorii, ce i-au pus eficienta sub semnul intrebarii. Lumea taraneasca de la noi, preponderenta ca in intreaga arie rasariteana, separata de societatea burgheza in curs de edificare printr-un veritabil abis cultural, a fost principalul teren de experimentare a solutiilor liberale, burgheze si urbane. Liberalii, al caror devotament pentru binele public este in afara oricarei banuieli, manifestau cele mai bune intentii in a combate saracia si ignoranta, dar se blocau in fata cauzelor reale ale mizeriei: insuficienta pamantului si sarcinile excesive al taranimii. ~n mod fatal in societatile intarziate, antrenarea in modernitate a clasei taranesti a fost preluata de un alt grup social – burghezia si o ideologie straina intereselor sale – liberalismul. Reglarea acestei probleme, fara de care nu se putea imagina modernitatea, nu atarna insa de bunavointa cuiva, fie ei liberali, conservatori ori constiinte tragice de tipul lui Eminescu, ci de capacitatea unui alt grup – burghezia – de a se substitui acesteia si a se exprima in numele ei. Or, reforma agrara mai intai si legislatia promulgata in anii marii guvernari liberale (1876-1888) nu au reusit decat partial in aceasta materie. Angajand o schimbare de directie in istorie, liberalismul a transformat modul de viata traditional, a dizolvat vechi comunitati si solidaritati constituite, propunand, nu fara aroganta si superficialitate, modelul burghez. Eminescu a fost martorul acestei schimbari, dar si analistul ei necrutator. Ca ganditor de formatie organicista, el a respins solutia progresului prin salt. Poetul avea convingerea ca politicienii isi justifica menirea in masura in care propun idealuri si solutii autentice, nu jumatati de masura, condamnate sa provoace imprevizibile ruperi de ritm. ~ntr-o viziune istorica optimista, faptul ca societatea romaneasca a cunoscut un proces de innoire si modernizare in sens liberal, ca nu a fost aruncata peste bord de valurile istoriei este, desigur, mai important decat critica ce s-a adus acestui proces. Realismul politic in versiunea sa liberala a reusit partial sa inarmeze statul si natiunea cu instrumente de adaptare relativ eficiente. Esentele tari insa, propuse de Eminescu si extrase din zona morala, vizand pierderile colaterale, cum am spune astazi, nu au reprezentat preocuparea predilecta a liberalilor, grabiti sa creeze institutii moderne, sa forjeze burghezia moderna, sa lanseze formele in care urma sa intre, treptat, fondul. Dincolo de palierul epidermic al asimilarii noului, botezat de Eminescu luxul existentei istorice”, se afla substanta, arheul, inaparentele ce definesc durata lunga a istoriei. Din acestea iti extrage Eminescu sistemul de referinte, convins ca din ele se nutresc implinirile autentice. Membru al aceleiasi familii spirituale, Lucian Blaga avea sa exprime, intr-o formulare concentrata, un crez asemanator: Secretul tuturor triumfurilor zace in organizarea inaparentelor” .7)
Eminescu era convins ca pentru popoarele mici alternativele sunt in mod fatal limitate si nu pot fi risipite cu usurinta. De aici imensa responsabilitate a angajarii unui popor intr-o directie anume. ~n entuziasmul lor, liberalii afisau convingerea ca singura libertatea este suficienta spre a-i ridica pe romani pe treapta civilizatiei. Ideea era clar exprimata de I.C. Bratianu in articolul Ce am voit si ce voim, publicat in 1864 in Romanul. Descoperind spectacolul sublim” al libertatii – soarele civilizatiunii moderne”, liberalii si-au propus sa rupa lantul nesfarsit ce tinea inclestate madularele natiei” 8). Nu fara insolenta, ei se vor autoproclama campionii civilizatiei moderne si singurii in stare sa o articuleze. Restul era reactiune. Acestei viziuni maniheiste Eminescu i s-a opus cu toata fiinta. Analistii ce s-au grabit sa diagnosticheze ferocele antiliberalism eminescian”, ignora faptul esential ca in epoca sa liberalismul era in stare fluida si nu realizase fuziunea dintre opinii si convingeri. Concordanta dintre acestea nu putea fi apanajul claselor sociale tinere ci, de regula, al aristocratiei. Nu e mai putin adevarat insa ca retorica gaunoasa a tribunilor liberali, dintre care se detasa gongoricul C.A. Rosetti, i-a intarit poetului convingerea ca un liberalism ce propunea edificarea institutiilor libertatii fara domnia moralei este o contradictie in termeni. Analizand efectele liberalismului asupra civilizatiei romanesti in genere, a celei politice in speta, Eminescu demonstra contradictia dintre tipul de regim ce se edifica la noi si structura sociala si ocupationala a populatiei, dintre ideologia liberala, urbana si capitalista si societatea rurala romaneasca.
Temelia adevaratului liberalism este existenta unei clase de mijloc care sa produca ceva”. La noi insa ea consista din dascali si din ceva mai rau, din advocati”. Eterogena, neproductiva si in buna masura straina de neam, aceasta a introdus drepturile imprescriptibile, libertatea alegerilor, responsabilitatea ministeriala, suveranitatea poporului”, adica fraze invatate intr-un sfert de ceas si care-l ridica pe om la noi in tara, facand de prisos orice munca intelectuala”. Clasa aceasta traieste din munca taranului, care ca dorobant moare pe campul de lupta, ca muncitor se speteste platind dari”. Ea face politica pe baza legilor frantuzesti, in vreme ce poporul de jos saraceste si se stinge de multimea greutatilor”. Aparatul administrativ creat este supradimensionat, scump si nu se potriveste cu trebuintele simple ale poporului” 9). Profetii noului timp sunt fabricantii de palavre, uzurpatorii, demagogii, toti traind din munca taranilor, fara a compensa prin nimic” 10). Statul creator de functii este instrumentul ce a propulsat aceasta clasa, care, sufland in goarna libertatii, a ajuns repede la concluzia ca acesta trebuie sa le dea si de mancare si incaltaminte de lux”. Acesta era dupa Eminescu, liberalismul in varianta romaneasca, adica o societate pe actii”, dispunand de listele exacte a domeniilor statului si a functiilor existente”, si facand pe cei multi sa creada ca ei sunt mantuirea”. Grabiti sa propuna noi libertati, ei uita ca viata unui popor e supusa la legi fizice pe cari nu le poate clinti nimeni din loc, apoi la legi economice, a caror urmari nu se abat prin fraze, ci numai prin munca”; ca orice fenomen social este infinit mai complex, iar inlaturarea raului nu atarna de la bunavointa, ci in cele mai multe cazuri de la adanca intelegere a problemei” 11). Raul organic al filosofiei sociale liberale de la noi este inmultirea claselor consumatoare si scaderea claselor pozitive”, dar cu deosebire demagogia ce a deprins oamenii de-a spera totul de la schimbarile politice, demoralizandu-i sistematic, facandu-i lingusitori si servili catre marimile zilei, prefacandu-i adesea in denuntatori si calomniatori” 12).
Efectele perverse ale aplicarii modelului liberal occidental la noi nu se regasesc decat arareori in discursul liberal din epoca. Eminescu s-a dedicat analizei acestuia nu pentru ca si-ar fi propus iesirea din istoric” si intoarcerea in illo tempore, precum mai cred unii cercetatori, care nu au staruit prea mult pe textele eminesciene, ci fiindca, ganditor organicist si spirit tragic, poetul nu s-a lasat amagit de aparente. Nimeni nu va nega efortul in directia modernizarii, articulat in principal, dar nu numai, de catre liberali. Dar la fel de corecta trebuie sa fie si dezvaluirea saraciei endemice a taranimii, intr-o tara in care tocmai se edifica micul Paris”. Intrati in Romania pe unde doriti, ii invita poetul pe corifeii imensului progres”, spre a va convinge unde veti mai gasi atata boala, atata mizerie, atata rau trai si atata gol sufletesc ca la populatiunile din tara noastra” 13). Invitatia la responsabilitate fata de soarta taranimii – singura care n-a desperat de soarta noastra in Orient” – nu este nici populism, nici taranism, nici opacitate fata cu sensul progresului, ci pur si simplu expresia spiritului sau tragic, al patosului veracitatii.
Cultura si experienta de viata iar nu accidentele biografice l-au apropiat pe Eminescu de conservatorism. Poetul nu a devenit conservator doar fiindca era antiliberal 14), cum nu a fost nici mai conservator decat conservatorii insisi 15). Privit din interior, adica dinspre datele personalitatii sale, conservatorismul eminescian nu sufera de ambiguitati si nu reclama nuantari ingaduitoare. Acesta este rezultatul firesc al simbiozei dintre personalitatea sa si spiritul epocii in care s-a format.
Atasati cu sinceritate marilor idealuri nationale, precum si celor de reforma sociala si institutionala, principiilor moderne ale legalitatii, proprietatii si ordinii, conservatorii aveau propriul lor proiect, al modernizarii pe etape, gradual, fara salturi, in acord cu filosofia evolutionsita. Delimitantu-se de demagogia liberala, pe care o facea vinovata de erodarea spiritului public, P.P. Carp credea ca Partidul Conservator nu poate si nu trebuie sa se rezeme pe mase”, intrucat carmuirea maselor prin mase este o utopie care vesnic duce la o dureroasa dezamagire”16). Aroganta aristocratica si infatuare, ignorand ca in epoca liberalismul si socialismul produceau si la noi efecte in planul mentalitatilor, prefatand viitoarea era a multimilor”? Evident, elitismul conservatorilor nu este un secret, dar nici demagogia nu merita aplauze, mai ales atunci cand ignora acumularile organice si striveste personalitatile de alta opinie, personalitati care, prin munca, averea ori cultura lor au misiunea de a administra si de a face sa creasca rezultatele productiunii unei societati intregi” 17).
Deoarece liberalismul a deprins oamenii a spera totul” de la schimbarile politice si a instaurat o nepermisa extensie a politicului in dauna cultului valorilor morale si a eticii aspre a muncii, oricine doreste vindecarea raului care bantuie tara noastra – credea Eminescu – va deveni mai mult sau mai putin conservator”18). ~n plus, conservatorismul este reclamat si de pesudocivilizatia moderna de la noi, creatie a rationalismului frazelor, gol, insipid si inexact. Acestei orientari Eminescu i-a opus realismul naturii innascute a statului”19) si progresul libertatii in cuprinsul ei real.
Ordinea sociala, statornicia dreptului si a adevarului, preeminenta statului sunt optiuni conservatoare curente in discursul eminescian. Fara garantii de stiinta si integritate”, fara a sprijini meritul si intrucat numai votul cetatenilor nu-l face pe om nici mai cuminte, nici mai onest, nici mai muncitor de cum a fost”, un guvernamant” rateaza legitimitatea autentica 20). Conservatorismul cugetarii politice eminesciene are temeiul in conceptia sa organicista cu privire la evolutia civilizatiei. Dar cum fenomenul arderii etapelor a devenit o fatalitate pentru societatile intarziate din Rasarit, aruncate in postura de a alege intre imitarea modelului capitalist occidental si o noua marginalizare istorica, nici Eminescu nu s-a sustras logicii istoriei, propunand solutii conservatoare. Rezistenta la eroziunea timpului a operei sale politice are temeiul in diagnosticul lucid al efectelor perverse ale capitalismului in Romania. Iar cum acesta nu s-a finalizat integral niciodata la noi, ca intr-o poveste fara sfarsit, Eminescu ramane contemporanul nostru.

Mihai Dorin Note:
1. Cl. Karnoouh, Romanii. Tipologie si mentalitati, Bucuresti, 1994, p. 44
2. E. Lovinescu, Istoria civilizatiei romane moderne, Bucuresti, 1972, p. 146
3. A. de Tocqueville, Despre democratie in America, Vol. I, p. 49
4. Al. Zub, Eminescu. Glose istorico-literare, Chisinau, 1994, p. 32
5. V. Nemoianu, Despartirea de eminescianism, Astra, 7/1990, p. 8
6. St. Teodorescu, Eminescu si noul umanism, Miscarea, anul II, ian. 1993, nr. 1
7. L. Blaga, Vederi si istorie, Galati, 1992, p. 42
8. Din scrierile lui I.C. Bratianu, I, p. 358
9. M. Eminescu, Opere, vol. X, Bucuresti 1989, p. 18
10. Ibidem, p. 19
11. Ibidem, p. 126
12. Ibidem, p. 323
13. M. Eminescu, Opere, vol. XII, Bucuresti 1985, p. 201
14. I. Ungureanu, Idealuri sociale si realitati nationale, Bucuresti 1974, p. 104
15. Al. Oprea, ~n cautarea lui Eminescu gazetarul, Bucuresti 1983, p. 121
16. G. Gane, P P. Carp si rolul sau…, Bucuresti 1936, vol. II, p. 8
17. P.P. Carp, Discursuri, vol. I, Bucuresti 1888, p. 266
18. M. Eminescu, Opere, vol. X, Bucuresti 1989, p. 333
19. Idem, Opere, vol. XI, Bucuresti 1984, p. 30
20. Idem, Opere, vol. XII, Bucuresti 1985, p. 551. Cl. Karnoouh, Bucuresti, 1994, p. 44 2. E. Lovinescu, Bucuresti, 1972, p. 146 3. A. de Tocqueville, Vol. I, p. 49 4. Al. Zub, Chisinau, 1994, p. 32 5. V. Nemoianu, Astra, 7/1990, p. 8 6. St. Teodorescu, anul II, ian. 1993, nr. 1 7. L. Blaga, Galati, 1992, p. 42 8. Din scrierile lui I.C. Bratianu, I, p. 358 9. M. Eminescu, vol. X, Bucuresti 1989, p. 18 10. Ibidem, p. 19 11. Ibidem, p. 126 12. Ibidem, p. 323 13. M. Eminescu, vol. XII, Bucuresti 1985, p. 201 14. I. Ungureanu, Bucuresti 1974, p. 104 15. Al. Oprea, Bucuresti 1983, p. 121 16. G. Gane, Bucuresti 1936, vol. II, p. 8 17. P.P. Carp, vol. I, Bucuresti 1888, p. 266 18. M. Eminescu, vol. X, Bucuresti 1989, p. 333 19. Idem, vol. XI, Bucuresti 1984, p. 30 20. Idem, vol. XII, Bucuresti 1985, p. 551. Cl. Karnoouh, Bucuresti, 1994, p. 44 2. E. Lovinescu, Bucuresti, 1972, p. 146 3. A. de Tocqueville, Vol. I, p. 49 4. Al. Zub, Chisinau, 1994, p. 32 5. V. Nemoianu, Astra, 7/1990, p. 8 6. St. Teodorescu, anul II, ian. 1993, nr. 1 7. L. Blaga, Galati, 1992, p. 42 8. Din scrierile lui I.C. Bratianu, I, p. 358 9. M. Eminescu, vol. X, Bucuresti 1989, p. 18 10. Ibidem, p. 19 11. Ibidem, p. 126 12. Ibidem, p. 323 13. M. Eminescu, vol. XII, Bucuresti 1985, p. 201 14. I. Ungureanu, Bucuresti 1974, p. 104 15. Al. Oprea, Bucuresti 1983, p. 121 16. G. Gane, Bucuresti 1936, vol. II, p. 8 17. P.P. Carp, vol. I, Bucuresti 1888, p. 266 18. M. Eminescu, vol. X, Bucuresti 1989, p. 333 19. Idem, vol. XI, Bucuresti 1984, p. 30 20. Idem, vol. XII, Bucuresti 1985, p. 55

1. Cl. Karnoouh, Bucuresti, 1994, p. 44 2. E. Lovinescu, Bucuresti, 1972, p. 146 3. A. de Tocqueville, Vol. I, p. 49 4. Al. Zub, Chisinau, 1994, p. 32 5. V. Nemoianu, Astra, 7/1990, p. 8 6. St. Teodorescu, anul II, ian. 1993, nr. 1 7. L. Blaga, Galati, 1992, p. 42 8. Din scrierile lui I.C. Bratianu, I, p. 358 9. M. Eminescu, vol. X, Bucuresti 1989, p. 18 10. Ibidem, p. 19 11. Ibidem, p. 126 12. Ibidem, p. 323 13. M. Eminescu, vol. XII, Bucuresti 1985, p. 201 14. I. Ungureanu, Bucuresti 1974, p. 104 15. Al. Oprea, Bucuresti 1983, p. 121 16. G. Gane, Bucuresti 1936, vol. II, p. 8 17. P.P. Carp, vol. I, Bucuresti 1888, p. 266 18. M. Eminescu, vol. X, Bucuresti 1989, p. 333 19. Idem, vol. XI, Bucuresti 1984, p. 30 20. Idem, vol. XII, Bucuresti 1985, p. 55

Comentind in saptaminile din urma antologia Detractorii lui Eminescu, alcatuita si prefatata de Al. Dobrescu, mi-am reamintit de o carte aparuta in anul 2000 Anul Eminescu la a carei lectura am trait sentimente dintre cele mai contradictorii.

Este vorba de Recurs Eminescu. Suprimarea gazetarului, a lui Calin L. Cernaianu, volum consacrat, in fond, unei zile nefaste, 28 iunie 1883, ora 18,30, ziua (si ora) cind Eminescu a fost scos de la baia Mitrasevski, pus in camasa de forta si internat in stabilimentul doctorului Sutu. Interogativa, febrila, confesiva, cartea lui Calin Cernaianu nu te poate lasa indiferent, chiar daca ea abunda nu doar in prezumtii si scenarii, unele plauzibile, ci si in “rautati intru totul gratuite”.

Teza lui Cernaianu nu este noua: anihilarea temutului gazetar de la Timpul, care incepuse sa-i sperie nu doar pe liberali, ci si pe conservatori, al caror organ era ziarul, Eminescu fiind un spirit incoruptibil, incomod pina la intolerabil pentru cohorta politicienilor, de orice culoare ar fi fost ei. Suna poate prea retoric, dar nimic mai firesc decit a spune ca pentru prim-redactorul ziarului Timpul nu exista decit un singur partid: cel care ii avea ca membri pe toti romanii, indiferent de teritoriile unde acestia se aflau.

Cernaianu purcede la o laborioasa ancheta pe baza de documente, dar si la o noua interpretare, fie a marturiilor contemporanilor lui Eminescu, fie a unor articole sau insemnari ale acestuia, fie chiar a unor biografii, incepind cu Viata lui Mihai Eminescu a lui G.Calinescu si terminind cu cea semnata de Nicolae Georgescu. Sedus de subiect, autorul-anchetator nu mai are insa ragazul sa ia distanta. Se adinceste atit de tare in “tenebrele istoriei”, ca sa reproduc sintagma de pe coperta volumului, incit nu se poate ca perspectiva sa nu i se intunece uneori. De pilda, in ceea ce priveste biografia scrisa de Calinescu, Calin Cernaianu cade cam in aceeasi eroare pe care o facea pastrind proportiile Serban Cioculescu fata de Istoria literaturii romane de la origini pina in prezent, la aparitia ei, in 1941. Toate criticile formulate de Cioculescu atunci erau juste, dar, asa cum observa Alexandru Paleologu intr-un interviu pe i-l luam cu multi ani in urma, ele nu “erau in chestie”. Viata lui Eminescu pe care o datoram lui Calinescu nu este doar o biografie, ci si povestea unui mit. Or, biografii miturilor nu ramin la procese-verbale, protocoale medicale, denunturi la Politie etc, desi, fireste, nu le ignora. Calinescu nu era un arhivar sau un alcatuitor de dosare.

Calin L. Cernaianu pune in discutie, intre altele, relatiile lui Eminescu cu Titu Maiorescu, suspectindu-l pe criticul de la Junimea de nesinceritate, de neloialitate si, in ultima instanta, de sacrilegiu. Semnaleaza, de pilda, neglijenta impardonabila in editarea Poesiilor. Insinueaza ca politicianul Maiorescu avea o atitudine de la superior la inferior fata de Eminescu, pe criterii de pozitie sociala, dar era, totodata, si gelos. Mai grava este acuzatia ca Maiorescu nu ar fi fost pentru Eminescu ocrotitorul dezinteresat de care se tot vorbeste de peste 120 de ani. Nu se poate sa nu te intrebi, impreuna cu Calin L. Cernaianu, de ce a fost nevoie ca acela in care chiar Maiorescu a vazut “cea mai inalta intruchipare a intelighentiei romanesti” sa fie supus umilintei subscrierilor de ajutor. In timp ce elevele Scolii de Arte Frumoase din Iasi deschideau liste de ajutorare a poetului, la 10 aprilie 1887, Premiul Nasturel-Herascu, al Academiei, in valoare de 4.000 lei suma foarte mare la acea vreme ii era dat lui… Iuliu I. Rosca, pentru doua drame. Cernaianu respinge ca fiind total neadevarata imaginea unui Eminescu total dezinteresat de bani, de conditiile materiale in care isi ducea viata.

Constantin Coroiu

“Nespus de greu este pentru un roman sa vorbeasca despre Eminescu. Fiindca incomparabil mai lesnicios ii vine omului a grai despre altii decit despre sine, a descrie cit a se descrie“.

Aceasta subtila observatie a lui N.Steinhardt mi-a amintit ca Nichita Stanescu, invitat odata de catre un reporter grabit, sa gloseze la Televiziune despre Eminescu, a raspuns putin iritat ca, de la o vreme, s-a hotarit sa nu mai vorbeasca despre creatorul Odei, in metru antic spontan, “liber”, ci numai dupa o produs meditatie. In treacat fie zis, si o spun ca unul care l-a intervievat nu o data, Nichita Stanescu era, chiar si spontan, extrem de original, de inspirat atunci cind se referea la Eminescu si, in general, la clasici. Dar raspunsul sau la provocarea intempestiva a reporterului T.V. mi s-a parut simptomatic. El tradeaza o superioara sfiala a unui mare poet roman contemporan care ajunsese la convingerea ca pentru a indrazni sa vorbesti despre Eminescu, despre opera sa, pentru a-i invoca si a-i evoca neasemuita figura, trebuie sa o faci cu temeinicie. Eminescu insusi manifesta o superioara sfiala fata de treburile spiritului si, asa cum observa odata Constantin Noica intr-o conferinta rostita chiar la Iasi, desi stia atit de multe, desi se documenta riguros (vezi publicistica!), desi invata mereu, Eminescu se rusina ca nu stie tot.

Reactia lui Nichita Stanescu mi s-a parut insa relevanta (si) in ceea ce priveste posteritatea lui Eminescu. Titu Maiorescu, N.Iorga si G.Calinescu sint cei care si-au dat seama de adevaratele proportii ale acestei posteritati, de unicitatea ei, iar Pompiliu Constantinescu este primul care a formulat o definitie cuprinzatoare si cea mai memorabila, poate, pina in prezent: “Eminescu este astazi o institutie nationala: viata si opera lui alcatuiesc un monument neclintit al culturii romane; nici intemperiile vremii, nici adversitatile crunte ale istoriei, nici momentele de decadere si inaltare ale oamenilor, nimic nu-l poate atinge in eternitatea lui spirituala; caci Eminescu nu mai este un simplu nume, oricit de mare ar fi el, din repertoriul divers al literelor nationale; el este insasi marturia suprema a existentei noastre ideale, este una din marile justificari ale existentei de roman intre atitea entitati etnice si spirituale care-si disputa un loc sub soare“.

Sintagmele cele mai definitorii din textul lui Pompiliu Constantinescu sint: institutie nationala si monument neclintit. Mi-am amintit de ceea ce scria criticul Pompiliu Constantinescu si de replica lui Nichita Stanescu, vazind la TVR Cultural o emisiune a istoricului Neagu Djuvara. Venerabilul nonagenar isi exprima opinia ca atentie! publicistica lui Eminescu, opera jurnalistica, dar si literara, neegalata pina astazi la noi si, pe cit omeneste se poate prevedea, nici de acum inainte, nu ar fi trebuit sa fie editata. Pentru ca ea ar fi “reactionara” si neeuropeana. Unde si cind am mai auzit noi ca Eminescu era taxat “reactionar”, iar opera sa ziaristica, dar si o mare parte din cea poetica, erau tinute sub obroc? Si spunem noi lui Neagu Djuvara: in acel deceniu “obsedant”, stalinist cind valorile culturii nationale erau trecute la secret sau bagate dupa gratii. Noi stim ca atunci dl. Djuvara nu se afla pe aici, ci pe undeva prin Africa, unde si-a petrecut, ca functionar, vreo 23 de ani. Ceea ce nu-l scuza. Mai degraba il acuza. Batrinul istoric liberal are tot dreptul sa nu-i placa ziaristica lui Eminescu. Dar a spune ca ea nu trebuia editata e o enormitate care readuce in memoria romanilor fapte terifiante. Or, asta, stimate domnule Neagu Djuvara, nu e frumos!

Constantin Coroiu

Pe 17 ianuarie 2006 autorul acestui articol a moderat la Biblioteca Nationala din Chisinau un mic simpozion consacrat aniversarii a 300 de ani de la nasterea lui Benjamin Franklin. Marele inventator, om politic si diplomat, scriitor si pictor, bibliotecar si tipograf, gazetar si calator, parintele spiritual al Statelor Unite ale Americii este sarbatorit cu fast in SUA in aceste zile. Si nu doar la Boston, unde s-a nascut, sau la Philadelphia, unde a activat mai mult. Si nu doar in SUA. Ci si in Marea Britanie, Franta, Olanda… Chiar si la Chisinau. Dar cum este sarbatorit? Benjamin Franclin, nascut pe 17 ianuarie 1706 intr-o familie cu 17 copii (sic!), mort pe 17 aprilie 1790, este sarbatorit drept “glorie nationala” a SUA. Drept unul din cei mai mari oameni pe care i-a avut umanitatea. La moartea lui, in Academia Franceza se vorbea de Franklin ca de un Solon al timpului in care a trait. Probabil, atunci, mai mult pentru meritele de a fi daruit Frantei speranta ca ar putea obtine inapoi Canada.

Dar intrebarea pe care am pus-o de capo la simpozionul inchinat acestui om urias al lumii, a fost cea care viza ziua de 15 ianuarie 2006, cand, mai mult la Chisinau, Mihai Eminescu a fost omagiat ca poet national.
Manifestarile au inceput la orele 10.00 la bustul lui Eminescu de pe Alea Clasicilor din Chisinau, apoi au continuat in mai multe biblioteci, teatre, licee, case de cultura si practic peste tot unde s-au adunat cativa oameni de cultura. S-au citit multe poezii. S-a vorbit foarte putin de omul politic Eminescu. Sau despre filosoful Eminescu. Sau despre lingvistul Eminescu. Sau despre antropologul Eminescu. S-au citit si s-au cantat poezii. Mai ales de dragoste, dupa vremea in care traieste Basarabia si la 15 ianuarie 2006. Poate nu e mult. Dar pentru Basarabia este imens de mult. Fiindca Eminescu nu este doar poetul national al tuturor romanilor, ci si luminita de la capatul tunelului. Si nu doar in Basarabia. Ci peste tot unde exista om in Globalizare. Ba chiar si mai departe. Mult mai departe. Peste tot unde exista om in fiintare.
Or, in aceiasi zi de 15 ianuarie 2006, seara, la televiziunea publica de la Bucuresti, dublat si pe canalul televiziunii publice internationale, un realizator de programe culturale, superficial si zambaret, si doi invitati, o domnita profesoare de literatura romana si un profesor batran de istorie, il desfiintau pe… Mihai Eminescu. In primul rand ca poet national. Si apoi ca mare poet roman. Daca e sa ne luam dupa acei vorbitori este o rusine a culturii romane sa declare ca Eminescu este “poet national”. Aceasta sintagma este, adicatelea, o demonstratie a faptului ca Romania este o tara inculta, o cultura primitiva a Europei.
Sa ne inchipuim, spuneau vorbitorii, ca Franta il declara pe cutare poet national? Ar fi o rusine a Frantei… Spuneau asta amintind ironic despre faptul ca, de fapt, Victor Hugo a fost declarat poet national al Frantei, fiindca, vorba unui contemporan, nici nu se putea altfel. Profesorul de istorie chiar se lauda ca in tinerete si el l-a considerat pe Eminescu poet national, dar acum treaba asta nu mai merge fiindca lui ii place, de pilda, Arghezi. Uitase sa spuna ca si Arghezi, si Blaga, si Bacovia, si Ion Barbu, si Nichita Stanescu il considerau pe Eminescu “poet national”. Si chiar om deplin al culturii europene, asa cum a spus despre Eminescu, trebuie sa spunem si asta, marele Noica, alt om deplin, in sensul putintelor omenesti, al culturii europene. Ca si Eliade, Cioran, Ionescu, Lupascu, Coanda (lista, spre bucuria noastra, este foarte mare). De fapt, aprigii distrugatori de la postul public ai lui Eminescu, ar fi trebuit sa aiba, cel putin pe 15 ianuarie, un comportament stiintific european, si sa arate mai intai ca problema “oamenilor mari” a unor orase, state si natiuni a luat nastere in antichitatea cea mai timpurie si a constituit prilej de mare rivalitate dintre acele orase, state si chiar natiuni. Sa ne amintim numai de Homer, jinduit practic de toate statele grecilor… Cum e sa-i spui unui grec, dar si oricarui alt cetatean al lumii, ca Homer nu este ce este? Adica gloria nationala a grecilor si cea universala a oamenilor. Dar cum e sa nu le dai rusilor dreptul de a-l numi pe Puschin poet national? Sau cum ar fi sa mergi in Ucraina si sa le spui ucrainenilor ca a venit timpul sa-si scoata din minte faptul ca Taras Sevcenco este poetul lor national? Dar cum ii este georgianului fara Sota Rustaveli, finlandezului fara “Calevala”, englezului fara cele 150 de sonete ale lui Shakespeare, spaniolului fara Cervantes, italianului fara Dante?
Or, ridicarea cuiva in rang de mare personalitate politica, stiintifica, militara, culturala (dupa merite) a unei natiuni face parte din strategia de securitate nationala inca a primelor state care s-au format pe Pamant. Ba si mai inaintea statelor, stramosul bun, oamenii batrani si buni, cu brazda pe cap, cum mai spune inca poporul roman, eroii civilizatori, aparatorii comunitatilor, feti-frumosii si nazdravanii erau cinstiti si glorificati mute secole, uneori multe milenii dupa disparitia lor fizica. Eroul, fie el militar sau civilizator, este un adevarat arhetip al oamenilor. Fara el nici nu poate fi inchipuita o comunitate omeneasca puternica, prospera, organizata. Eroul este nucleul, este farul, este puterea comunitatii. Toti copilasii unui stat puternic se joaca de-a eroii acelui stat. Fara erou, fie si sub forma celor jucati in film de un Silvester Stalone, orice comunitate moderna este imposibila. Toate statele, absolut toate statele lumii, in numele securitatii lor nationale, creeaza si propaga cu insistenta suite intregi de mituri si mitologii cu eroi nationali pentru a nu se destrama liantul care uneste un grup politic sau etnic. Aceasta tehnologie de mobilizare a cetatenilor prin “glorii nationale” este folosita cu mare succes mai ales in epoca moderna cu filmul, radioul, ziarele si revistele, emisiunile televizate si internetul. Nu mai dam pilde, ca sunt cu nemiluita. De ce atunci, noi, romanii, nu trebuie sa avem eroi nationali, poeti nationali, glorii nationale atunci cand toate popoarele si statele lumii le au? Si le pun monumente. Si le construiesc muzee? Si denumesc cu numele lor orase si strazi in acele orase. Si universitati, si biblioteci, si mari centre culturale sau industriale?
Si daca Benjamin Franklin (vorbim de el fiindca, repetam, pe 17 ianuarie s-au implinit 300 de ani de la nasterea lui) este gloria nationala a SUA (pentru descoperirea paratrasnetului, sobei, timbrului postal, a arhitecturii pragmatice a corabiilor, a primelor biblioteci publice, dar si pentru ca a fost unul din autorii Declaratiei de Independenta si a Constitutiei SUA), de ce si Mihai Eminescu nu ar ar fi “gloria nationala” a tuturor romanilor pentru uriasele merite pe care le are in dezvaluirea rostului fiintarii omenesti? Raspunsul la intrebare este simplu. Fiindca clasa politica si culturala a romanilor inca nu le-a aratat romanilor nici a milioana parte din meritele lui Mihai Eminescu, merite care pot fi si “glorie nationala” a Romaniei, dar si a intregii lumi. Indraznim sa punem acest accent al “intregii lumi” fiindca putem arata chiar aici macar unele din meritele universale ale poetului nostru national. Dincolo de cel poetic (fiindca, adicatelea, Eminescu nu e traductibil), dupa opinia noastra, cel mai important este cel stiintific. Eminescu este primul om care a vorbit (in “Andrei Muresanu”) despre “… undele de timp ce viitoru-aduce, spre-a le mana-n trecut” si “puterea care toarce al vremii fir”. Nu este greu sa punem in formula ce leaga amplitudinea undei de frecventa ei, si, astfel, de energia si puterea ei, ca sa intelegem cat de tare i-ar fi trebuit lui Einstein acest mic amanunt descris intr-un poem din… 1869. Dar tot pe atunci Eminescu poetiza genial si despre viteza finita a luminii “mii de ani i-au trebuit, luminii sa ne-ajunga”. Facea asta mult inaintea lui Einstein. Ba chiar Eminescu ajunsese mult mai departe decat ar fi putut ajunge oricare om de stiinta, in bifurcarea la care nu a ajuns nici Einstein (fiindca s-a incalcit in teoria generala a campului). Eminescu vorbeste in “Luceafarul” despre starea neintrerupta de fulger prin care Hyperion ajunge acolo unde nu-i hotar, nici ochi spre a cunoaste, adica acolo unde nici nu poate fi vorba de vreo formula sau lege, de tot ce este, dar fara timp, dincolo de E=mc2, de principiul lui Pauli sau nederminarea lui Heisenberg. Eroul nemuritor al lui Eminescu, liber de temporalitate, dar neliber de iubire, zboara purtat de dor “pan’ piere totul, totul” spre misticul ce-l soarbe “asemene uitarii celei oarbe”, acolo unde “vremea-incearca in zadar din goluri a se naste”. Mai poate civilizatia actuala a omului, incalcita si in bombe atomice, si in Globalizare, si in amoralitate (mai ales in amoralitatile propagate prin masmedia si Internet) sa nu tina cont de partea mistica a fiintarii sale? Nu, fiindca prea multi oameni se duc binevol in nemurire aducand suferinte groaznice celor care raman sa traiasca aici (vezi pilda Iraqului sau a Beslanului).
S-a spus ca in “Scrisoarea I” sau in “Luceafarul” Eminescu a versificat idei din Rg-Veda si Upanisade. Da, pe unele l-a versificat. Dar altele sunt revelatii stiintifice pure. Multe din ele zac inca nevalorificate in rime si picioare de vers si sunt absolut originale. Si absolut trebuincioase fiintarii omenesti la hotarul dintre bomba atomica, globalizare si nelamurite cataclisme morale si naturale.
Dar relatia dintre nemuritorii care-si doresc viata temporala si muritorii ce jinduiesc, uneori cu atata crima, nemurirea? Mai mult, Eminescu vorbeste la zi, si mai ales pentru ziua de azi, despre echilibrul mistic al fiintarii (asa de parca l-ar fi citit pe Pseudo Dionisie Areopagitul), despre relatia dintre creat si ne-creat, dintre a fi si a nu fi, dintre lumea fizica si cea spirituala, despre necesitatea imperioasa a pastrarii echilibrului dintre lumi si ne-lumi. Mai mult, Eminescu pune divinitatea in echilibrul fiintarii si punerea aceasta nu e simpla nici pentru teologi, nici pentru moralisti, nici pentru oamenii de stiinta (de cei politici nu mai vorbim, fiindca, iata, George W. Bush se roaga in biserica in fiece an de 11 septembrie). Dar postulatele lui lingvistice? De pilda, cele din “Se bate miezul noptii”. Ce inseamna neclintita limba care mentine in ne-schimbare cumpana gandirii? Ce inseamna faptul ca putem auzi “cum iarba creste” , fara foile unse ale cartilor, fara colbul scolii, doar cu experienta unica a vietii? Dar “Memento mori” sau panorama desartaciunilor? Eminescu vorbeste in acest poem, genial sub toate aspectele (”Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur…”), adanc si competent, bazat pe evenimente istorice si stiintifice concrete, despre nasterea, marirea si caderea civilizatiilor mult mai larg decat permite segmentul cresterii si descresterii unui imperiu (cum a scris Cantemir despre Imperiul Otoman sau Miron Costin despre viata lumii). Finalul acestui urias monument al gandirii contemporane, cu tot pesimismul sau infiorator, este , in acelasi timp, un mesaj nemaipomenit de curajos de la limitele de fiintare ale omului. Se poate spune: au transmis si alti poeti epistole cutremuratoare de acolo. Da, dar meritul lui Eminescu este ca nu a pierdut omul cu dorurile lui, cu patimile lui, cu nesatul lui de afirmare (inlcisv prin scrierea emotiilor si patimilor in piatra piramidelor). Faraonul lui nu este eroul lui Dante, pornit stiintific in cautarea unei Beatrice iluzorii, el iubeste cu pasiune vie, erotismul lui este vulcanic si anume el sta la baza decizie de a parasi aceasta lume… Si magul calator prin stele nu se poate lasa de pasiunile si patimile sale pamantesti. Iar in “Dumnezeu si om”, inaintea lui Nietzcshe, el pune intrebari cutremuratoare nu doar modelelor ontologice romanesti. Ci intregii comunitati omenesti. Pune intrebari la care, volens-nonlens, a venit timpul sa raspundem macar partial. Cu totii. Si albi, si negri, si galbeni, si rosii. Daca nu vrem sa se lichideze toata omenirea prin explozia atomica sau biologica a unui oarecare posedat de nemurire proprie? Unde sa gasim raspunsul la intrebarea fundamentala cu privire la sensul vietii? In taverna? In Parlament? Intr-un articol de ziar sau la o emisiune neroada, cu fete goale (intr-o tara crestina) a televiziunii? Orologiile bat, spune Eminescu, bat necrutator, “dar nimeni mai nu le asculta”. Si aceasta cercetare poetica a marelui poet roman ar trebui invatata de catre toti cei care incearca sa se manifeste public in piramida lumii. Fiindca nici o civilizatie sau cultura de pe acest pamant nu poate fi vesnica. Si nu se poate balaci vesnic intr-un hambar de… stele si comedii.
Este imposibil intr-un mic articol sa arati toate meritele stiintifice de rang mondial ale poetului roman Mihai Eminescu. Ca nu sunt cunoscute la New York sau Paris a cui o fi vina? A francezilor? In “Arta guvernarii”, planul pe puncte al unei guvernari civilizate, Eminescu arata ca o elita politica este obligata sa tina cont si de traditiile culturale ale gintei pe care o conduce, si de starea de acum a lumii, sa armonizeze hartile culturale si tehnologice (de care a vorbit si Braudel, dar in a doua jumatate a secolului XX) pentru a o mentine pe linia de plutire a lumii? Dar formidabilele drumuri economice pe care le deschide in “Economia nationala”? Dar necesitatea imperioasa a unei clase politice morale din “Mizeria vietii noastre publice”? Dar invatamintele din “Balcescu si urmasii sai”? Nu cumva americanii sunt cei mai mari si cei mai puternici fiindca au tinut si tin cont de invataturile lui Benjamin Franklin? Iar marea majoritate a oamenilor politici romani nici nu deschid articolul despre Balcescu in care Eminescu pune, ca si Franklin de altfel, accentul pe dreptul egal al tuturor oamenilor la fericire si la prosperitate? Dar “Avatarii faraonului Tla”? De ce nu am face un congres la care sa invitam macar pe unii din cei mai mari antropologi ai lumii si sa le aratam ecuatia dintre piramida egipteana si piramidale politice, economice, sociale, culturale, religioase ale lumii asa cum a rezolvat-o Eminescu? Dar studiul despre Basarabia, in care Eminescu demonstreaza ca Basarabia nu este doar cel mai puternic scut al Romaniei, ci unul din cele mai puternice scuturi ale intregii civilizatii europene? Dar mitologicalele pe care le-ar invidia si Claude Levi-Strauss? Dar “anii ce trec ca lungi nori pe sesuri”? Dar zilele de aur ale scripturilor romane (dintre care unele, ca cele ale lui Neagoe Basarab, sunt nestemate culturale ale intregii lumi)? Dar rugaciunea unui dac? Dar vreme trece, vreme vine? Dar cine a mai intrecut poetic, macar in Romania, genele ostenite ale celui care sufla seara in lumanare? Sau, poate, nu se mai fac cariere prin protectie de fuste? Poate in sfatul tarii nu se-adun sa se admire cei care se bat cu pumnul in piept, chiar acum, in cabinetul procurorului, ca viata lor este curata ca cristalul si ca, da! avem cea mai corupta clasa politica din Europa, dar nu avem corupti?
Ce mi-i vremea cand de veacuri, stele-mi scanteie in lacuri? Ne-nteles ramane gandul ce strabate canturile. In aceste conditii nu e pacat, oare, sa se lepede clipa cea repede, ci ni s-a dat? Nu e pacat ca Dumnezeu a dat prin poporul roman una din cele mai mari glorii ale lumii si ca poporul acesta nu are o clasa politica si intelectuala care sa valorifice aceasta glorie? Nu e pacat ca in plina expansiune a culturilor acestei lumi prin marile lor personalitati, la Televiziunea publica a romanilor se desfiinteaza poetul, publicistul, filosoful, omul de stiinta, omul politic, dar si omul Mihai Eminescu, cel care nu a pretins in viata lui alta glorie decat a-si sluji “saracia, si nevoile si neamul”? Cu aceasta ultima intrebare autorul acestui articol pune inca odata in valoare uriasa “glorie nationala” a lui Benjamin Franklin, dar si dreptul la “glorie nationala si universala” a lui Mihai Eminescu, drept fara de care mai ales poporul roman nu are nici identitate, nici devenire.

Andrei VARTIC